Vin de la un pranz aberant in care am creat mitologii, ontologii si alte fantasmagorii si ne-am distrat de minune. Azi sunt plina de bule de ras; am reusit chiar sa dau la o parte norii de pe cer si sa aduc cerul albastru. „am iesit soarele”, cum s-ar zice :d
De dimineata m-am trezit plangand in hohote si nu stiu de cand plangeam, dar perna era uda de lacrimi. Nu stiu ce-am visat si nici nu vreau sa-mi aduc aminte.
Dar mi-a folosit; cred ca a curatat toate canalele infundate si a dat loc sa zburde bulelor de ras.
Cand eram mica, eram foarte neascultatoare si luam multa bataie pe tema asta. Intr-o zi am decupat frumos cartea cu „Ciopartila” – pentru ca de-aia era cu „ciopartila”, ca sa-l ciopartesti, nu? – si mamaie m-a prins exact in momentul cand indesam bucatelele de hartie inapoi in carte, ca sa nu ma prinda. Scandal, nebunie, vine tata de la serviciu, mamaie imediat sa-i raporteze ce isprava a facut odorul, tata se face foc si para – era si nemancat – si inainte sa dea palma cea de cuviinta, nu stiu de ce se trezeste sa intrebe: „Asa ai facut, Christina, ai decupat cartea cu foarfeca?” La care eu, spasita, cu privirea in pamant (vad si acum sosetutele cu buline rosii si pantofii cu catarama), ingaim: „Recunosc, mârâi lupul”.
„Ce-ai zis?” „Recunosc, mârâi lupul.”
„Vorbeste din carti”, l-a lamurit mamaie. „Manca-o-ar mama, toata ziua citeste si uite cate invata! Si azi mi-a dat cu matura in toata casa, si-n debara a maturat.”
La vorbele astea s-a luminat si tata la fata si mi-a zis sa nu mai tai cartile, ca nu e voie si sa arunc ciopartelile cu pricina la gunoi, sa nu cada din carte sa facem mizerie pe jos. Si pe urma: „Mama, mi-e foame, ce-avem azi la masa?”
Iar eu am fugit la joaca, inca fara sa cred ca am scapat doar cu atata. Cred ca atunci m-am convins ca cititul o sa ma ajute in viata :))
De aceea azi am status: „Recunosc, marai lupul”.
Pe 4 martie vor fi 4 ani de cand nu mai am mamaie. Si recunosc ca mi-e dor de ea.
Puzzle 
Recunosc ca a trebuit sa citesc de mai multe ori pana sa ma prind (am procesat mai lent lipsa diacriticelor din „marai”), dar acum nu ma pot opri din ras. Scena e in acelasi timp induiosatoare si super amuzanta, cred ca nu ar fi rezistat nici un tata din lume. Plus ca ai descris totul cu atat talent ( ca intotdeauna) ca am si vazut-o pe fetita si sosetele cu buline rosii. :-)
Din aceeasi categorie (cu lupul), pot sa spun ca eu plangeam disperata la „Capra cu trei iezi”, iar ai mei nu mai stiau cum sa modifice povestea. Dupa mai multe tentative, m-au intrebat de ce plang asa. Raspuns promt: „Pentru ca a murit lupul”.
Intre timp, am trecut de partea binelui. :-)
Andreiuţa, draga mea, pentru tine am pus şi diacritice şi mă bucur că ţi-a plăcut „mârâiala” mea copilărească.
Am mai avut un moment din ăsta „literar”, tot cu tata, când citeam Mizerabilii fără s-i pricep, pe la 9 ani, şi într-o zi stăteam botoasă în curte, că mă certasem cu prietena Marcela, care avea voie să se joace pe stradă şi deci profitase de ocazie ca să mă lase cu buzele umflate. Botoasă m-a găsit şi tata, pe scară, fără să mă joc cu nimic, fără să mâzgălesc gardul cu cretă, absolut liniştită (ceea ce nu-mi stătea în caracter) şi m-a întrebat:
– Ce e, tată, cine te-a supărat?
Iar eu, cu năduf:
– Providenţa!
:d
Şi zi aşa, ţi-era milă de cumătrul lup!! ;))
O sa te citez cu „providenta” asta, pare o replica de film. Deci e clar: talentul tau de cititoare si de povestitoare a dat semne inca din
early childhood.
Din una in alta, mi-am adus aminte de o alta faza a carui protagonist a fost fratellino. Eu aveam 7 ani, el 3… si eram amandoi foarte pasionati de povestile de pe discurile de vinil. Intr-o noapte, la tara, imi era frica sa ies afara pe intuneric. La care fratellino: „Nu-ti fie teama, mai sunt si eu pe-aici”. Replica din „Cetatea de pe Stanca Verde”.
:-)