No good deed remains unpunished

Standard

Se facea ca mergeam eu cu autocarul cale de vreo 24 de ore din Andorra pana in Munchen si-mi gasisem loc bun in fata de tot, pe primul rand in dreapta, sa vad soseaua ca-n palma. Urma sa trecem prin Gironella, Barcelona si alte locuri dragi inimii mele si nu voiam sa pierd nici un petec de pamant, nici un semafor, nici o casa pe care-as fi putut-o recunoaste. Imi batea inima ca la pui de emotie; eram in 2002 si nu trecusera nici trei ani de cand ma indragostisem de Catalunya.

Eram intr-o statiune undeva pe Costa Brava, cand doamnei de langa mine i s-a facut rau. Era bulgaroaica si nu intelegea nici o alta limba. Facea foarte urat, soferul a oprit autocarul si a intrebat la microfon daca cineva stie bulgareste. S-a ridicat repede o fata din spate, tot bulgaroaica, a vorbit ceva cu doamna, a linistit-o, i-a dat niste pastile. Avea rau de autocar si suferea de inima si sa panicase. Am oprit intr-o parcare, a baut apa, si-a revenit. Am pornit din nou.

La urmatoarea oprire, in Girona, cele doua bulgaroaice au stat impreuna si au mancat. Eu mi-am cumparat vederi si am incercat sa vad cat de mult puteam din Girona, fara ca totusi sa scap din ochi autocarul si parcarea. Inima imi batea in continuare, dar se lasa noaptea si imi dadeam seama ca nu prea mai am multe de vazut. Iar dimineata aveam sa fim deja in Franta.

A treia oprire a fost pe la 10 seara, deja se intunecase. De-acum cele doua bulgaroaice erau cele mai bune prietene. In virtutea acestei relatii infiripate in autocar, bulgaroaica cea tanara a venit la mine si m-a intrebat in spaniola daca am vreo problema sa schimbam locurile. „As vrea sa stau langa doamna Elena, mi-a zis, ma bucur asa de mult s-o cunosc! A fost profesoara mamei mele, ca sa vezi ce mica e lumea!” I-am explicat ca m-am asezat in fata special ca sa vad bine locurile si ca am venit cu o ora inainte la autocar doar ca sa pot sa prind loc in fata. Deci multe mi-ar fi putut cere, dar asta era cu neputinta. Mi-a zis ca ma intelege, dar ceva a vorbit ea cu doamna Elena, pentru ca nici bine nu a pronit din nou autocarul si doamna Elena a inceput sa dea ochii peste cap, sa ceara apa si pastile in bulgareste, sa se sufoce… Fata tot venea din spate s-o ajute; autocarul intrase pe autostrada si se tot smucea, iar fata una-doua era azvarlita de colo-colo pe interval. Soferul s-a enervat: „Domnisoara! Treceti la locul dumneavoastra sau schimbati locurile cu domnisoara. N-am voie sa circul cu pasageri pe interval!” „Pai atunci daca domnisoara ar vrea sa treaca in spate…” a murmurat suav bulgaroaica. „Treceti in spate!” a latrat la mine soferul. „Dar…” „Nu vedeti ca doamnei ii e rau? Schimbati locurile!”

Si le-am schimbat.

Cand m-am asezat langa noul meu tovaras de drum am inteles cat de marsava fusese stratagema bulgaroaicelor. Langa mine sedea un indian care mirosea infiorator a transpiratie, picioare nespalate si multe alte duhori pestilentiale pe care nu vi le pot descrie. Mirosul era in jurul lui ca un halou verzui, iar cand a deschis gura sa ma intrebe daca sunt „singurica” si mi-am dat seama ca mai incearca si sa se dea la mine, am vrut – jur! – sa sar pe geam direct in Pirineii pe care tocmai ii strabateam. M-am uitat in jur: langa noi era un cuplu de nemti disperati. El era palid, ea ii tinea la nas un servetel parfumat cu lamaie. Mi-a suras intelegator si mi-a intins si mie unul. Estimp, indianul vazand ca nu ii raspund la agatamente, s-a descaltat [oh, ce duhoare!] si-a pus picioarele turceste pe scaun si s-a culcat. Ba nu! Mai intai a ridicat mainile sa traga perdeaua. Sincer, am crezut ca toti cati eram acolo vom vomita la unison.

Intr-o ora ne constituisem in comitet de protest si cu jalba-n protap ne-am dus la sofer: „Domnul miroase!” „Ce sa va fac? a zis soferul Eu nu dau jos calatori care au platit bilet, doar pentru ca put. Deschideti geamul. Adica nu, ca avem aer conditionat. Lasati ca va aerisiti la oprire.”

La urmatoarea oprire era noapte plina, 2-3, eram la o benzinarie in Franta, prima oara cand calcam pe pamant francez. Eram palida si ametita, abia ma clatinam spre baie, cand imi iese in cale – proaspata ca o floricica – bulgaroaica!

– Va multumesc ca m-ati lasat sa stau cu tanti Elena, imi zice. Si, apropo, domnul ala langa care stati acum cam pute, nu?

Urletul meu a fost inghitit de haurile Pirineilor.

Domnul urat mirositor a mai incercat sa-mi faca niste avansuri spre dimineata, fara succes. A coborat la Strasbourg.

In urma lui doamna nemtoaica a sters cu servetele parfumate scaunul si a dat cu deodorant. Pana la Munchen am calatorit bine.

Mi-am amintit episodul de la o stire de pe Hotnews de azi.
http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-3875428-gandul-cursa-alitalia-roma-ndash-bucuresti-intarziat-din-cauza-mirosului-sase-romani.htm

7 responses »

  1. esti sigura ca nu este un cosmar?
    am si eu o poveste cu 2 bulgaroaice cu care ar fi trebuit „sa ma bat” pentru a fi invingatoare in procesul de alegere a chiriasului de catre proprietar :-)
    poate o voi povesti pana la urma

  2. Deci intrebarea ar fi daca este necesar mai mult PR sau mai multa educatie, care domeniu ar fi putut rezolva acceptabil aceasta situatie tipic humana.(?) Cert este ca regiunea sudica asiatica este foarte umeda, iar oamenii de acolo s-au adaptat, chestiunea in cauza se numeste cultura. Probabil am putea umple si pe aici autobuze cu adoratorii lui Eliade care habar nu au ce anume citesc si despre ce anume este vorba sau ma rog, sa nu ma bag la soareci. Majoritatea bolilor asiatice, care devasteaza in istorie aceste regiuni, sunt date de apa, de spalat. Desteptii cred ca spalatul n-a omorat pe nimeni, fals.
    Sigur ca descendentii acelor regiuni sunt atat de mici prosti in fata coplesitoarei civilizatii vestice ca nici nu stranuta la contactul… prelungit cu aceasta. Dar asta e, noi citim, nu gandim.
    Sa nu mai vorbesc despre tavalugul intelectilor si mujzica lor care cica e divin. Sau ar avea rol educativ.
    Pot ca sa zambesc acum si sa ma spal pe creier, multumesc.

  3. Patimesc si eu, din cand in cand, intr-un tramvai bucurestean, in drumul spre serviciu. Combinatia dintre alcool si transpiratie pe care o intalnesc uneori e de natura sa anestezieze simturile. Culmea, unii emana aceste miresme de dimineata. Altii, spre seara, cand vin in grupuri de la lucru – m-am lamurit ca acestia din urma lucreaza pe santierele care au „cariat” capitala. De regula, efluviile sunt insotite de vorba tare, cuvinte care nu sunt in DEX si/sau de manele ascultate pe difuzorul telefonului mobil.

  4. @ A Girl – mda, uneori mi se pare si mie ca e cosmar… dar chiar asa a fost! Nu vrei sa spui si povestea ta, ca sunt curioasa?

    @ mastic – mie mi-e frica sa fac dus de cand am vazut Erin Brockovich. Dap, spalatul ucide, nespalarea la fel, cum sa facem? ne spalam singuri pe creier, sau ii lasam pe altii? :)

    @to-morrow – ohh, da’ce zici de alcool + usturoi + transpiratie? Si eventual papornite din care sa miroasa si a vin/ ceapa/ haine vechi si statute? Pentru mine asa miroase Romania.

  5. o situatie asemanatoare am patit in noaptea cand trebuia sa clatoresc cu autocarul din salonic spre istanbul….oricum o voi scrie si eu pe blog asa ca sa facem comparatie si sa retraim momentele naspa atunci si vesele acum….frumos scris..brava!!!!

  6. o situatie asemanatoare am patit in noaptea cand trebuia sa calatoresc cu autocarul din salonic spre istanbul….oricum o voi scrie si eu pe blog asa ca sa facem comparatie si sa retraim momentele naspa atunci si vesele acum….frumos scris..brava!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s