De locked-in syndrome n-am mai auzit pana acum si mi se pare teribil: o paralizie totala, in care totusi esti perfect constient, prizonier in propriul corp ca intr-un antic si greu costum de scafandru. Jean Dominique Bauby a ajuns prizonier in urma unui atac cerebral. Dupa cateva luni de coma, a redevenit perfect constient, doar ca singurul mod in care se mai putea exprima era clipitul din ochiul stang. Cu ochiul stang a dictat aceasta carte si, ca orice experienta de supravietuire, e cutremuratoare. Si foarte frumoasa.
Un motiv in plus sa ne placa viata si sa multumim pentru toate binecuvantarile de care ne bucuram, de la lumina soarelui, pana la familie si prieteni. Imi place empower.ro pentru ca promoveaza optimismul si calitatea in viata si pentru ca se vede mult suflet in fiecare articol care apare acolo. Intr-o zi am citit pe empower despre tehnica microscopului. Trebuia sa ma vedeti in fata monitorului dand din cap la fiecare fraza ca un catel de-ala de se pune in spate la masina: da, da, da, asa este, exact, yeeeee! Intr-o vreme ma nedumerea ca-s asa aiurea, intens fericita – dadeam vina pe ceaiul verde si pe autosugestie. Azi stiu ca sunt fericita fiindca vad lumea la microscop, si e minunata.
Ma bucur ca Jean Dominique Bauby a inventat acel cod prin care sa-si poata dicta cartea clipind din ochiul stang. Si sunt mereu impresionata de cat de puternica este dorinta de viata in cei carora viata le da lovituri si de cat de neglijent traim noi, cei care ne inchipuim ca e normal sa fim intregi, sanatosi, cu acces la toate simturile. Cand eram mica m-a impresionat filmul despre Joni Eareckson, o fata care a ramas paralizata pe viata dupa un accident la inot si care azi picteaza, vorbeste oamenilor despre Dumnezeu si duce o viata fericita. Daca fiecare om si-ar trai viata cu atata ambitie si pofta ca Joni, cum ar arata lumea in care traim?
Puzzle 
am descoperit blogul tau acum aproape un an si de atunci citesc zilnic. imi place pentru ca e genul „the morning coffee blog”. il citesc in timp ce savurez cafeaua tare cu lapte si ma face sa zambesc si sa-mi incep ziua relaxata si binedispusa.
as vrea sa ne povestesti mai multe pe cel despre Altdorf.
PS: si eu sunt fan house :D
Pe mine m-a impresionat cartea lui Bauby, dar filmul n-am avut taria sa-l vad. Call me a coward. Cred ca totul a inceput atunci cand am citit cartea lui John Bayley, ‘Elegy for Iris’ si filmul lui Richard Eyre despre ultimii ani din viata lui Iris Murdoch. As spune, un banal Alzheimer. E ceva in sondarile astea ale patologic care ma raneste. Promit ca atunci cand gasesc cuvintele sa explic asta, voi reveni cu un comentariu. >:D< ~O
@ Maria – mai e putin si vine iar House! Ma bucur ca iti place blogul meu si ma bucur ca mi-ai amintit de cel despre Altdorf. De multe ori vreau sa scriu acolo, pe urma ma iau cu altele si renunt.. Dar o sa scriu.
@Octavian – da, la fel simt si eu. Si mi-e frica, mi-e frica de mor. Cand citesc despre lucruri din astea ma simt deodata foarte fragila. Dar acum vreau sa citesc si cartea despre care zici. Si filmul cum se numeste, Iris?
Filmul, da, „Iris’, iar cartea, ‘Elegy for Iris’. La Anthony Frost au foarte multe carti despre viata lui Iris Murdoch, dar pe asta nu o au :( Ah si dupa ce vezi filmul – descarcabil cam din orice retea descarcabila, desi eu recomand intotdeauna Emule – o sa tanjesti dupa coloana sonora. Ei bine, atunci ma adaugi la messenger, ma prinzi acasa si ti-o dau eu. Aia e raritate. Te-am pupat. O.
Dar de baiatul asta, Nick Vujicic stiti?
Eu am citit cartea acum 2 zile si am vazut si filmul aseara. Mi-au placut ambele, mai mult cartea, parca. In film m-a zguduit durerea pe care o poti simti, atunci cand smulgi, litere cu litera, de la cel pe care il iubesti cuvinte care te ranesc.