In ce limba moartea suna bine?

Standard

Sunt convinsa ca nu e cel mai bun titlu. Nici nu stiu daca pot sa scriu ceva. Dar vreau sa scriu. Sa scot vorbele din inima si din minte si din nodul din gat si sa le transfer in Cartea Smillei, din care – iata – azi se scrie o bucatica trista.

A murit fratele vitreg al mamei, unchiul Bruno. Ultima data l-am vazut acum 2 ani, la inmormantarea bunicii mele, omama, careia el ii zicea Milusch Tant si care i-a fost, o vreme, mama vitrega. El era baiat mare cand omama si Steffi-baci, tatal lui, s-au cunoscut si-au decis sa devina o familie. Omama avea deja doi copii cu bunicul, mort in accident de mina. Cu acest al treilea, oma devenea o dragalasa… capra cu trei iezi, sau cel putin asa glumeau ei. Iar unchiul Bruno radea mereu, spunand ca el e al treilea iad, pentru ca – se pare – le cam facea viata amara parintilor.

Povesti pe care le-am auzit de-atatea ori in familie, incat mi se pare ca le-am trait si eu. Dar eu l-am prins pe unchiul Bruno gata insurat si cu copii mai mari ca mine, locuind in Anina, intr-un bloc muncitoresc unde iarna si acum focul se face cu lemne, pe care trebuie sa le cari cu spinarea pana la etajul tau. Mergeam la ei in vizita, iar baiatul cel mare, Adi, ne canta la chitara. Eu ma jucam cu Simona, care era mai mare decat mine si mi-o amintesc foarte frumoasa, cu un par lung si matasos. Imi placea la nebunie sa-i impletesc codite. Ca prin vis mai vad pe perete agatate niste coarne de cerb si, de undeva din bucatarie, apare surazand tanti Geta, cu o tava de prajituri.

Distanta si viata i-au despartit pe cei trei iezi. Steffi-baci a murit, omama a plecat sa inceapa (la peste 70 de ani) o viata noua in Germania, iedutii s-au asezat la casele lor, si-au crescut copiii si, din cand in cand, s-au reintalnit la casa de la Anina. Aceste intalniri erau adevarate bai de amintiri; pe mine ma plictiseau, apoi au inceput sa ma fascineze. Din efectul lor se traia ani intregi, pana la urmatoarea revedere.

Intr-o zi tanti Geta n-a mai fost acolo (cancer!), iar copiii au fugit toti din Anina. Mi-amintesc un unchi Bruno singur in casa care rasuna de voci si de sunet de chitara cu doar cativa ani in urma.

Curand (sau poate chiar inainte?), n-a mai fost nici casa de la Anina… nici omama, care in toti anii in care a stat in Germania a pastrat legatura cu cei trei iezi si i-a tinut cumva, indirect, la curent pe unii cu viata altora, astfel incat sa nu se piarda.

Unchiul Bruno pe care l-am vazut la inmormantare la omama era un batran subrezit de boala (fusese operat de nenumarate ori la un picior de arterita, avea dureri groaznice, abia iesit din spital…) si incremenit de durerea vestii pe care o primise: Milusch-tant, pe care el se pregatea sa mearga s-o vada la Resita, se intorcea la Anina ei draga ca sa fie depusa la capela pe care de-atatea ori, poate, si-o inchipuise.

Bunica mea si-a dorit intotdeauna sa moara in Romania si sa fie inmormantata alaturi de bunicul si a platit cu sfintenie locul de veci in toti anii petrecuti in Germania.

Zilele astea l-au gasit mort in casa pe bietul meu unchi. Mama nu reusise sa dea de el cand l-a sunat de Anul Nou. A murit singur, intr-o casa rece, la un inceput de an cand toata lumea se intrecea in urari de veselie si noroc.

Singuratatea asta, pe care mi-o inchipui enorma, totala, fara leac, ma obsedeaza. Si plang pentru acest unchi blajin, cu ochi albastri, pentru acest al treilea iad fara de noroc, odata cu care mai cade o bucata din edicifiul numit familie, pe care eu il credeam solid si vesnic.

Dumnezeu sa-l odihneasca pe unchiul Bruno!

Moartea lui, de care am aflat azi, vine in continuarea unei serii de vesti triste de saptamana asta: moartea tatalui cuiva de la scoala, vestea ca o prietena de familie a fost diagnosticata cu cancer ovarian, moartea bunului si dragului prieten de familie Arnold, cu a carui fiica m-am jucat eu ani de zile in verile petrecute in Germania.

Pentru Arnold, Bruno si tatal colegei ma rog ca Domnul sa le odihneasca sufletele in pace.

Iar prietenei noastre sa-i dea putere sa lupte si sa invinga!

Sunt trista, am un nod in gat.

Binecuvantat fie ego-centrismul care ne ajuta sa traim.

Anunțuri

Comentariile nu sunt permise.