Janeta – Atenaj – Ate

Standard

Christina a avut doua bunici. Ele se numeau mamaie si omama. Mamaie, din partea lui tata, a fost o olteanca plina de nerv, pe numele ei Janeta (desi intotdeauna i-a placut sa se prezinte Janeta – Elisabeta), care s-a luptat cu moartea pana in ultima clipa si a inchis ochii la 82 de ani fara sa-si fi dorit vreodata sa paraseasca viata.

Omama, din partea mamei, era cea mai blanda si cu simtul umorului banateanca. De origine svaba, avea parinti unguri si nemti si un neam pestrit de nemti, austrieci si cehi – o parte din ei emigrati in State, toti vorbind de acasa o alta limba decat romana. La 70 de ani si-a pus in gand sa emigreze si dusa a fost… in Germania, unde a trait inca 15 ani. La 85 de ani impliniti, in vara lui 2006, se plangea: „m-a uitat Dumnezeu pe pamant… toti prietenii mei au murit si eu nu stiu ce mai caut aici”. A murit in acelasi an, in Romania, parca dorindu-si sa moara aproape de casa si inconjurata de toti cei dragi.

Intotdeauna ma frapeaza diferenta asta intre mortile celor doua bunici. Imi amintesc cate luni grele a luptat mamaie cu boala, cu moartea, feroce, pana la ultima suflare. Cum plangea, cum isi dorea sa-si recapete uneori cunostinta – pentru ca in ultimele luni nu ne mai recunostea decat rareori – si cum, de fiecare data, insista sa-i punem in ordine „hainele de moarte”. Pana cand a murit, hainele pregatite din timp – adica de vreo 15 ani – se facusera ferfenita.

Mamaie a fost bunica mea care m-a crescut. Omama a fost bunica cea buna de la Anina, care-mi cumpara absolut orice imi poftea inima. Mamaie a fost bunica de la care am invatat sa ma rog, cu care am mers la biserica, pentru care am scris pomelnice, my roomie vreme de peste 10 ani. Asculta cu mare rabdare povestile mele (intotdeauna mi-a placut sa vorbesc): ii citeam, ii povesteam filme, stia tot ce se intampla la scoala si – cu intrebari iscusite – scotea de la mine cam tot ce faceam prin excursii, tabere, vizite si alte iesiri. Imi doream enorm ca ea sa fie bunica din „Copilaria” lui Maxim Gorki, dar nu stiu de ce imi semana mai mult cu bunicul cel iute la manie…

De mamaie mi-aduc aminte – si poate este cea mai veche amintire – in camera unde dormeam cand eram inca mica si Iulius nu se nascuse. Eram langa soba, intr-o dimineata foarte devreme, inainte de a merge la gradinita. In soba ardea focul, pentru ca usita cu ingerasi „pripea” de nu te puteai apropia. Mamaie imi intindea o felie groasa de parizer cu paine, in chip de mic-dejun. Eu plangeam ca nu vreau. „Miroase uraaat”. Mamaie incerca sa ma oblige sa-l mananc. Nu stiu daca l-am mancat. E probabil ca nu, pentru ca de mica eram foarte „ra” si numai cu bataia faceam ceva ce nu doream sa fac.

De mamaie imi aduc aminte in camera unde deja dormeam amandoua, tipand la mine ca-i „drigui” macatul cel rosu. Mi-aduc aminte de ea trantita in pat langa mine, la somnul de amiaza (odios!), povestindu-mi despre „Gheorghita cu papornita-n nas”, o istorie inventata de ea. Mi-aduc aminte de rugaciunile ei de fiecare seara, „miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale sterge faradelegile mele. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea sta pururea. Ca Tie, Unuia, am gresit si rau inaintea ta am facut…” si cruci si plecaciuni la icoane.

O data cu mamaie au „murit” toate „babele” care devenisera musafiri obisnuiti la noi in casa: doamna Rada, doamna Victoria, coana Preoteasa, doamna Viorica, Maria de la lumanari, Aurica de la biserica si cate altele, ale caror nume nu mi le amintesc, pe care le vad uneori pe strada si ma cuprinde un dor teribil de Ate!

Pentru ca mamaie se numea Ate. La varsta ghidusiilor am descoperit cu frate-meu magia numelor citite invers si de la Atenaj la Ate a fost un pas atat de scurt, incat l-am facut fara sa ne dam seama. Numai dupa multi ani, cand deja si tata ii zicea Ate, a venit mamaie intr-o zi cam suparata de la biserica:

– Ai, Christino, ce inseamna asta… ate? Ca venisi tu si ma strigasi Ate si ma intreba doamna Victoria de la ce vine.

– Adica de la Janeta, Atenaj, Ate.

Pauza. Apoi revelatia:

– Adica voi imi ziceti pe nume?!

Cand eram mici, Ate ne scotea „la strada, la banga”. Adica pe banca din fata casei. Unde petreceam ore in sir privind strada. Mamaie tricota, intra in vorba cu trecatorii.

La moartea lui tataie am carat galeti de apa la pomisorul din curte, numarate cu grija de Ate. O traditie de care a tinut cont, la fel cum stia toate sarbatorile, posturile, dezlegarile la peste, sambetele mortilor si parastasele. Ii scriam pomelnice – intai viii, apoi mortii. La morti mi se parea asa poetic sa recit Florea, Stefana, Nastasia… strabunicii pe care nu i-am cunoscut.

Imi povestea despre viata ei la Cetate si prea putin o ascultam pe-atunci. Mi se parea ca se plange foarte mult si poate de-aia in timp am incercat sa nu ma vaiet si sa nu ma victimizez in nici o situatie. Scuza ei era ca e bolnava de nervi. Imi inchipuiam nervii ca pe niste vinisoare verzi, care i se incolaceau prin tot corpul si n-o lasau sa fie buna si dulce, cum era omama. Adesea criza de nervi venea „pentru ca o iubim mai mult pe oma’ma”. Uneori pentru ca nu mancam tot din farfurie. Alteori pentru ca „nu eram cuminti”. Sunt momente de mare oboseala in care ma surprind iritata, pe punctul de a reactiona la fel ca ea in fata neastamparului copiilor. Atunci imi zambesc si-mi inchipui cum o fi fost pentru profii mei sa ma fi avut pe mine eleva. Copila „ba in banca, ba sub banca”. Violenta, bataioasa, rea de gura. In ultima vreme imi dau din ce in ce mai mult seama cand prin gura mea vorbeste Ate.

Am iubit-o enorm, cu o iubire cu care stiam ca-i sunt datoare (pentru ca nu obosea sa-mi reaminteasca), apoi cu o iubire care-a incoltit intr-o seara, cand deja nu mai imparteam camera si ea m-a chemat s-o ajut sa faca baie. Mamaie cea puternica, mamaie cea bataioasa, mamaie care juca cu picioarele pe noi daca-i ieseam din cuvant mi s-a parut deodata putintica si fragila, iar asta m-a speriat, pentru ca am inteles ca sunt aproape s-o pierd.

Cand a murit – in noaptea de 3/4 martie 2004 – dormeam. Mama ii veghea ultimele suflari, jos, in sufragerie. M-am trezit si, desi n-aveam cum sa aud de sus daca mai respira sau nu, am stiut ca e liniste. Prea liniste. Mi-au tasnit lacrimile si atunci la scara s-a auzit vocea mamei: „Christina… coboara… a murit.”

Am visat-o neincetat toata saptamana urmatoare. Am visat-o des in timpul anului ce a urmat. Si in visele mele refuza sa moara. Venea de la biserica, cu bascuta ei alba crosetata de mana ei, cu picioarele ca niste fuse, putin cracanate, asa cum o vazusem de atatea ori. Doar ca in vis ajungea acasa si, cand lepada rochita galbena, vedeam ca pe spinare are numai sange inchegat, de la atata zacut. „Mamaie, ai murit”, ziceam. „Lasa, mama, ca nu ma grabesc.”

Cu trecerea anilor am inceput sa pun deoparte vorbe de-ale ei pe care nu vreau sa le uit. Citez adesea din Ate. Ii zic mamaie mai mult decat i-am zis cand era in viata. Povestesc de ea pe blog. E prezenta oriunde sunt eu. Uneori mi-e dor de ea. Stiu ca n-am apucat s-o cunosc. Stiu ca n-o voi cunoaste niciodata. Si-as vrea sa am cu ea o relatie de adulti egali. Si-as vrea sa-i spun ca o iubesc si ca niciodata n-a existat o competitie intre ea si omama. Si-as vrea sa-i spun ca am scris de ea pe blog. Si pe urma sa-i explic ce inseamna „blog” si ce ‘ma bantuie’ de stau la 12 noaptea, „cu selele goale” la calculator si scriu despre ea, cu lacrimile innodandu-mi-se in barba.

Ate, in noaptea asta se fac 5 ani de cand nu mai esti. Aprind o lumanare pentru tine si astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie… Amin.

Anunțuri

10 răspunsuri »

  1. Pentru ca e prima data cand iti raspund pe blog, am facut o greseala pe care incerc s-o repar acum: Foarte frumos ai scris si ma bucur ca esti fata mea!

  2. M-am induiosat foarte tare, pana la lacrimi. Mi-am amintit de bunica mea, a carei zi de nastere o serbam pe 6 martie, adica poimaine. Si eu am avut o legatura speciala cu ea. O port in suflet si ea stie.

  3. Descrierea ta este extrem de tulburatoare…
    Am lasat totul balta si m-am apucat sa scotocesc in amintirile copilariei si sa scot caietul cu compuneri pe care, printre altele, l-am pastrat.
    L-am scuturat si am cautat, pe nerasuflate, compunerea despre bunica mea. Eram prin clasa a IV-a cand am caracterizat-o si eu pentru prima data. Comparand cu ce ai scris si tu, mi-am dat seama ca femeile din acea perioada erau intr-adevar create dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, nu aveau nici un cusur.
    Aveau un suflet imens si frica de Dumnezeu, dar severe cand era vorba de educatia nepotului/ei.

    Sunt convinsa ca de acolo de sus din rai mamaia ta te priveste si e mandra de tine.

  4. va multumesc >:D<

    si eu am plans recitind si am sa mai plang. Dar e un plans bun. Dumnezeu sa-i odihneasca pe bunicii nostri din ceruri si sa le dea sanatate si viata lunga celor pe care inca-i mai avem aici.

  5. Pingback: Mother’s Day « Ritasophie’s Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s