In care Smilla ii da flori Stelei Popescu

Standard

Eheeei, dragii mosului, pot sa spun ca am crescut cu Ion Dolanescu si Maria Ciobanu. Mamaie era big fan, groupie daca pot sa spun asa, iar tataie canta toate cantecele, plus multa muzica lautareasca super-tare. Asa ca zic si eu Dumnezeu sa-l odihneasca pe Dolanescu si s-o tina sanatoasa pe Maria Ciobanu, pentru ca vine din copilaria mea.

Dar am crescut si cu Corina Chiriac, Anda Calugareanu, Stela si Arsinel si Madalina Manole – vedetele momentului.Si tocmai despre vedete vreau sa va vorbesc azi – vedetele de pe timpuri, desigur – si nu oricare, ci doar cele cu care am avut onoarea sa dau ochii face-to-face.

Probabil ca prima a fost Stela Popescu, prin ’88-’89. La Rapsodia Romana se juca un spectacol intitulat „Daca e marti, e spectacol”. Titlul parafraza un celebru film, la moda in epoca, iar capul de afis il tineau Stela si Arsinel, Anda Calugareanu, Radu Gheorghe si Pasarea Colibri. Mergeam cu tata in fiecare marti (!), atat de arid era peisajul entertainment-ului romanesc din acea vreme. Stiam spectacolul pe dinafara (asa cum am stiut pe urma My Fair Lady, pe care il vedeam tot saptamanal in liceu); cantam toate cantecele, stiam poeziile lui Radu Gheorghe si daca fac un efort de memorie va spun si acum in ce ordine intrau artistii pe scena si cum se aseza Anda Calugareanu pe treptele spre public, ca sa ne spuna „Un ce? Un Lastuuun!” (ca vantul si ca gandul zboara pe sosea – aaa/ te apara de ploaie si de vreme rea/ nu pare fioros/ e ca un zmeu frumos/ porneste ca din tun/ asa e un – un ce? – un Lastuuun!), adica masinuta caraghioasa care n-a avut o viata prea lunga si care tocmai ce aparuse.

Pe scurt: saptamana exista doar ca sa ma duca spre marti (am o obsesie a parantezelor azi, dar mi se leaga chestii in minte – voiam sa zic ca saptamana a existat pe urma ca sa ma duca spre sambata la Brad Thorp, sau spre weekend) si nimic nu era mai frumos decat sa ma vad asezata in sala, asteptand sa inceapa spectacolul. Iar cand ii vedeam venind pe cei de la Pasarea Colibri care incheiau seara, as fi facut orice ca sa nu cante „spune-mi cine te-a mai purtat prin nori/ si spune-mi cine te-a mai visat in culori”, pentru ca de obicei era ultimul cantec, peste care se lasa cortina, vraja se rupea si trebuia sa plecam acasa… pana martea urmatoare. Visatul in culori ma ducea, inevitabil, cu gandul la ravnitele televizoare color (noi n-am avut decat prin ’92, deci era chiar un vis).

Devenise o rutina placuta acest „Daca e marti, e spectacol”. Nu mai stiu de cate ori am fost, dar mi-amintesc cum se radea la Stela si Arsinel, care gaseau mereu metode sa strecoare „soparle” la adresa sistemului, pe care eu le depistam dupa felul in care se schimbau rasetele din sala si dupa cum chicotea tata a satisfactie langa mine. Daca mergea si mama, comentau pe scurt aluzia si uneori mai prindeam si eu cate ceva.

La sfarsitul unui astfel de numar Stela si Arsinel erau indelung aplaudati si uneori se intorceau si mai ziceau cate o poanta, dupa care dispareau in culise. Ei bine, in seara despre care voiam sa va spun, nici bine nu plecasera cei doi actori de pe scena, ca vine la mine un domn cu un buchet de flori, mi-l infige in mana si zice repede: „Du-i-l lu’ Stela Popescu, du-i-l tu, ca te lasa sa intri, hai, fugi!” Eram dezorientata – mai intai de panica ce ma cuprinsese la gandul de a intra in culise, apoi de emotie ca o sa vorbesc cu Stela Popescu si in al treilea rand de teama ca tata n-o sa accepte, dar el m-a incurajat:  „Du-te”.

In culise era foarte mare. Mai mult spatiu decat as fi crezut, cativa oameni si multe funii care atarnau din tavan. Un om m-a trimis sa urc pe o scara, pana la cabina Stelei Popescu. Am dat florile, am primit un pupic cu ruj pe amandoi obrajii si n-as vrea sa va mint, sincer nu-mi mai aduc aminte, dar brutally honest cum eram e posibil sa-i fi zis ca florile nu sunt de la mine, ci de la un domn pe care nu-l cunosc, pentru ca mi-o amintesc pe Stela (ce familiar, nu? dar am crescut cu ea!) razand in hohote de ceva ce zisesem eu.

Asta a fost tot. Am iesit triumfatoare si m-am intors la tata.

In episoadele urmatoare vor aparea: Stefan Banica senior si junior, Anca Sigartau, Corina Chiriac.

Pana atunci, astept povesti despre vedete de la voi!

4 răspunsuri »

  1. Foarte foarte amuzant postul asta, amuzant si un pic amar asa cum sunt toate amintirile din acei ani.
    La Suceava, industria show bizz-ului era si mai in criza. Cand venea un spectacol la Casa de Cultura era macel. Din fericire ai mei il cunosteau pe director si aveam intotdeauna locuri la loja. In plus, aveau si placerea de a ma trimite cu flori la starurile momentului. Pana intr-o zi.
    Venise Angela Similea, cea care era (din ce mi s-a povestit) in mare rivalitate atunci cu Mirabela Dauer. Ma prezint cu florile, foarte imbujorata si intr-un celebru costumas de catifea mov. Printre zambete, Angela Similea ma intreaba: „Care melodie de-a mea iti place cel mai mult?”. Raspunsul a fost foarte promt: „Fotoliul din odaie”.
    Ma intreb daca o fi apreciat sinceritatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s