Madrid 2009 [„teles telenta”]

Standard

28 de grade spre 30, anillo verde ciclista strabatut pe o portiune de 30 de km, intre diverse parcuri verzi, in care cantau pasarele si mirosea a primavara.

Cu asta am ramas de la Madrid (cea mai frumoasa zi!), dar si cu batranicile frumos imbracate si coafate, insotite de domni la costum (foarte Rodica Ojog-Brasoveanu-like), cu cartile citite in metrou si cu BiblioMetro – o biblioteca localizata chiar in statiile de metrou, de unde se pot imprumuta carti pentru perioade de pana la o luna, dar numai daca esti rezident in Madrid sau imprejurimi – cu statia de autobuze de la Moncloa (subterana, pare un terminal de aeroport) si cu cea din Paseo de la Florida, la fel de futurista si cu calitatea serviciilor din magazine, de la buticul chinezilor de la coltz („Frutas secas”), pana la Corte Ingles. Sunt, in continuare, impresionata de infrastructura capitalelor europene, de autostrazile suspendate, de strazile si trotuarele fara gropi, de pasajele si parcarile subterane super-utile si aproape invizibile, de orasul de sub oras care e metroul. In Madrid poti sa ajungi cu metroul practic pe orice strada (citisem undeva ca are cam 250 de statii), ceea ce-i face pe localnici ca atunci cand isi dau adresa sa precizeze aproape automat si statia de metrou. La fel fac si firmele care apar cu reclame pe la TV sau prin ziare.

A propos de TV, m-am uitat un pic la Fama (un reality show la moda, cu niste pustani care danseaza), la Buenafuente (ofcors, dar fara Berto) si la niste stiri. Totusi mare pare din „noticias” mi le-am luat tot de la metrou, care transmite informatii locale din diferite zone ale Madridului. Imi place aerul comun pe care-l are fiecare cartier (sau ar trebui sa zic aerul aparte, comun doar lui insusi) si mi se pare simpatic cum le zic ei localnicilor „vecinos”, ceea ce oarecum iti da un sentiment de comunitate. De altfel la ei platesti „la comunidad”, adica „intretinerea”. Ieri, din cate am vazut la TV, „vecinii” din zona de nord a orasului erau suparati ca s-au taiat niste copaci ca sa se construiasca o pasarela peste M30 si iesisera cu mic cu mare la protest.

In continuare imi place enorm cum vorbesc, mai ales cei mai in varsta, care mi se pare ca au o spaniola de-aia „ca din carte”, cum am invatat eu la scoala. Cuvinte noi cu care m-am intors: la coreo (coreografia), cambiar de chip, „lo que es” (un fel de „deci” de-al nostru).

Se construieste foarte mult si in martie a inceput un celebru PlanE, care presupune reconstruirea si remodelarea mai multor zone ale orasului cu bani de la UE in doar 8 luni. Se pare insa ca orasul e in reconstructii de atata vreme (mai ales celebrul parc care urmeaza sa fie construit de-a lungul raului), incat Danny de Vito – avand de mai multe ori drum prin Madrid – l-a intrebat odata pe primar dac-a gasit naibii comoara aia sau tot mai sapa dupa ea! :))

Revelatia excursiei: restaurantul chinezesc de sub Plaza de Espana. Jalnic, nu dai doi bani pe el, un butic mai insalubru nici n-ai zice ca exista – si totusi mancarea e exceptionala, cozile se intind in tot pasajul, iar marketingul chinezilor e de invidiat; iti iau comanda chiar cand stai la coada si, astfel, cand ajungi si tu – dupa o lunga asteptare – sa te asezi la masa, deja vine si mancarea… si daca repet ca te lingi pe degete si-ti vine sa pupi bucatarul de buna ce e, o sa ziceti ca-s eu fan chineji… ceea ce e adevarat! Oricum, o mare bila alba pentru micutele chinezoaice care gatesc, curata, servesc si totul cu o super amabilitate si super viteza intr-un local cat un degetar. Dialog celebru: „Supa e mare?” „Supa?” „Supa [aratat pe meniu] e mare? [mainile caus]” „Supa male tleizeci”, ne zice foarte prompt chinezoaica. „Tleizeci de ce?” „De wantan tleizeci male, cinsplesece mica”. „Dar aia mare – cat e de mare?” „Destul, asa [si ne arata cu doua degete ceva minuscul]”. Cand a venit supa male, era „uliasa”! Supa mica ne-ar fi fost mai mult decat suficienta.

In numarul de maine, „tocan” Segovia si El Pardo.

P. S. In aeroport am inregistrat din nou cu malitie imbracamintea pitzi/cocalareasca a fratilor romani, sacosele de rafie burdusite cu produse duty-free, imbulzeala de la poarta de imbarcare, glumele proaste si micile ticuri de limbaj inerente (gen „venga”, cand vorbesti la telefon in romana, sau o fraza foarte dramatica a unei doamne blonde care vorbea cu sotul (tare!): „Taticul trebuie sa inteleaga ca daca vine aici, vine para toda la vida! Sa nu-l aud dup-aia ca se plange.”)  Voi credeti ca o sa invatam vreodata sa stam la coada fara sa ne impingem? Sa ne zambim si sa fim constienti ca de la poarta de imbarcare toate drumurile duc in avion, deci panica aia de sa-l calci in picioare pe baiatul care imbarca pentru ca tu te temi ca ramai fara loc nu-si are rostul? Vom ajunge oare vreodata calmi, flegmatici, binecrescuti, cu simtul ridicolului si al masurii, autoironici si intelepti? Mi-ar placea sa se abroge odata legea junglei :)

Anunțuri

5 răspunsuri »

  1. Pingback: Jurnal de calatorie (intro) « Cartea Smillei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s