Day trips: Segovia si El Pardo

Standard

„Ce ma bucur ca vii,” mi-a zis Jose cand i-am anuntat intentia de a petrece o bucata de vacanta la Madrid. „Voiam de ceva vreme sa merg la Cuenca, sa vad casele atarnate (las casas colgadas) si asa putem merge impreuna.” Asa a ramas vorba si pana vineri seara eram ferm convinsi ca mergem la Cuenca sambata. Se anuntase ploaie, dar weather.com zicea ca nu va ploua decat sporadic si maxim vreo 3 ore.

Vineri a fost ziua cand eu mi-am dat seama ca nu vazusem inca Paseo del Prado si Cibeles. Nu vazusem nici La Mordida, barul mexican al lui Joaquin Sabina ascuns printre stradutele din Chueca. Nu vazusem Retiro, Neptuno, nimic din Goya, Colon, Atocha si tot nordul (exceptand las cuatro torres, care se vad de oriunde aproape!). Am purces sa reparam aceasta lacuna, strabatand la picior Chueca in cautarea barului lui Sabina, apoi restul strazilor din centru, cu la casa de las 7 chimeneas, el Congreso de los Diputados, statuia lui Cervantes, leii de bronz din tunuri topite, calle Huerta, Senatul si Jose povestindu-mi istoria Spaniei de la vizigoti si romani pana in zilele noastre. A fost o plimbare mai mult decat minunata, pe un cer senin si instelat, cu 20 de grade la 12 noaptea. Singura problema a fost insa ca o data ajunsi acasa, pe la 2 that is, autobuzul ala de Cuenca de la 8 dimineata ni se parea absolut odios.

Segovia – locul unde purcelusii sunt arta

Fara sa fi fost vreodata nici macar Plan B, Segovia a devenit „the new Cuenca”, cand am citit pe net orarul autobuzelor – din ora in ora, foarte lejer, statia aproape si biletul mai ieftin decat la Cuenca. Plus ca voiam de ceva vreme sa vad apeductul si Jose stia deja orasul.

Ce mi-a placut la Segovia:

– triada Catedrala – Apeductul – el Alcazar (castelul cu sant de apa cocotat pe un deal verde)

– orasul vechi si zidurile de aparare, cu turnuri si porti (mi-a amintit mult de Sibiu si mai ales de Sighisoara)

biserica Vera Cruz, in mijlocul unei campii granitice, izolata ca o casa bantuita. Se spune ca a fost construita de templieri si apartine acum ordinului de la Malta. Mai mult decat o biserica, e un templu inchinat la origini unei bucati de lignum crucis – o aschie presupusa a proveni din crucea lui Hristos si care acum se pastreaza in alta biserica, tot din zona. Are un aer spooky si pare foarte singura.

tabloul „El arbol de la vida” din Catedrala din Segovia. Foarte spooky si el: in arborele vietii oamenii beau si mananca si petrec. Ajutata de un drac, moartea taie copacul. In partea dreapta, Iisus incearca sa ii avertizeze pe oameni batand cu ciocanul intr-un clopot. E o pictura baroca a unui pictor zis de mana a doua, Ignacio de Ries, elev al lui Zurbaran.

– los almendrados, adica biscuitii cu migdale traditionali si super deliciosi.

– procesiunea de San Marcos, cu oameni veseli dansand pe strada in costume populare.

– piatra gaurita despre care presupuneam ca e calcar si care forma parti din zidul cetatii.

– casele cu flori (las casas florecidas), tipice din Segovia; bisericile (aproape identice toate, foste romanice sau romanico-gotice); statuile si pietele, portile din zid, turnurile si crenelurile, dealurile si Sierra de Guadarrama acoperita de zapada; raul Eresma, pomii, vegetatia, cantecul pasarilor, scara pe care am scurtat un drum enorm de ocolit si de lung. Galbenul alburiu care era culoarea dominanta si care facea un frumos contrast cu verdele dealurilor.

A fost frig rau, intre 10-12 grade, dar nu ne-a plouat. Nici n-am avut curiozitatea sa incerc celebrul cochinillo con judiones de la granja, un fel de mancare tipic ce consta in purcelus de lapte cu o ciorba de fasole cu boabe foarte mari. Vitrinele restaurantelor erau asa pline cu acesti purcelusi din ceara/ plastic, cu ochisorii inchisi si limbuta pe afara, de parca ar fi supt, sau gata transati si culcati pe burta in farfurie, incat mi se facea o mila teribila sa mananc asa ceva! Pana si magazinele de suveniruri erau intesate de purcelusi; mai ceva ca-n Xenocid :))

Nu uit frigul din catedrala (ingrozitor, mumificant, ti se lipea pielea de oase, iti patrundea in fiecare fibra), nu uit capela incalzita in care simteam ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior, nu uit sentimentul combinat de durere si entuziasm pe care-l aveam cand urcam si coboram ceea ce parea a fi un infinit de dealuri pentru a vedea inca un loc si inca unul si inca unul… Intotdeauna merita drumul si oboseala si durerea de talpi locul pe care-l gaseam, fie biserica, turn, castel sau piata, sau pur si simplu un mirador de unde puteam sa admiram panorame care-ti luau piuitul.

Vorba tabloului cu Pomul vietii:

MIRA QVE TE AS DE MORIR/ MIRA QVE NO SABES QVANDO

MIRA QVE TE MIRA DIOS/ MIRA QVE TE ESTA MIRANDO


El Pardo merita o poveste separata, pentru ca e cu totul altceva: un satulet mic in jurul palatului unde locuia Franco si pe care acum familia regala il foloseste pentru receptii si evenimente oficiale. Multa armata, un raulet si o manastire de los Frailes Capuchinos cu cel mai trist Crist pe care l-am vazut vreodata.

To be continued.

Anunțuri

5 răspunsuri »

  1. oooof, da… dor si drag de Joaquin. Ce minunat ar fi sa ajung la un concert de-al lui!

    A., du-te la Madrid! Easyjet.com si cauta oferte… gasesti si bilete cu 40 de euro dus-intors, daca iei din timp (din Bucuresti) si MERITA :)

  2. Pingback: Geografia lui 2010 « Cartea Smillei

  3. Pingback: Jurnal de calatorie (intro) « Cartea Smillei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s