Financiare

Standard

Am un credit, pentru prima data in viata. Am un sentiment ca datorez bani si am de gand sa fiu mai responsabila cu cheltuielile. Probabil primele pe care trebuie sa le tai sunt cartile si mancatul in oras. Apoi ma gandesc sa incep sa-mi fac pe bune liste de cumparaturi (de care sa ma tin!). Cifrele imi dau o stare de stres si nervozitate; cand citesc texte cu cifre intercalate mai mari de ordinul sutelor pur si simplu le sar. Creierul meu nu a invatat inca sa descifreze dintr-o privire cifre peste 1000. Iar daca-mi vorbesti de bani e si mai greu, pentru ca tot mai calculez in lei vechi si am sentimentul ala prostesc ca lucrurile in lei noi sunt mult mai ieftine.

Ieri la diverta am dat peste o carte, „Tu si banii” sau ceva de genul asta. Pe coperta scria ca o sa ma invete sa-mi gestionez banii. Probabil prima dovada ca nu-i gestionez bine a fost ca am cumparat imediat cartea aia :))) [era doar 10 lei, dar merita]

Incet-incet pe drumul responsabilitatii financiare, ma straduiesc pentru inceput sa nu mai platesc nimic cu cardul, sa nu mai cheltui zilnic toti banii pe care-i am la mine si sa ma las de impulse buying. E foarte greu: am obiceiul ca ori de cate ori vad ceva ce-mi place sa imi iau fara sa stau pe ganduri, chiar daca dupa aia trebuie sa ma imprumut. Fac greu diferenta intre nevoi si dorinte si ma supar cand nu pot sa-mi iau pe loc ceva ce-mi doresc. Am sentimentul ca muncesc degeaba daca in loc sa ma rasfat stau sa socotesc fiecare leu.

Cand eram mica nu-mi aduc aminte sa fi primit bani de buzunar. Din banii pe care-i primeam mergand cu sorcova sau la ziua mea, de la nasa sau de la diverse rude mi se percepea un impozit maricel. Ce sa mai incoace si incolo, ai mei mi-i luau (era un lucru de la sine inteles ca un copil n-are nevoie de bani) si-mi lasau 5 lei de o inghetata, sau de-un caiet. Mi-aduc aminte cu multa durere de un plic de la tanti Flori in care am gasit 100 de lei. Era mult inainte de revolutie si vederea hartiei albastre ne-a paralizat. Cred ca ai mei chiar au sunat la tanti Flori sa o intrebe daca e sigura ca-mi da atatia bani de ziua mea.

Tanti Flori a zis ca e sigura si ceva gen sa-mi ia o rochita sau o papusa. As fi vrut sa-mi lase mie suta aia de lei, ca sa fie primul meu capital substantial [evident, voiam sa-i pun sub saltea, ca mamaie]. N-am primit-o, desi probabil am beneficiat de pe urma ei. Ce bani mai capatam uneori era restul la paine/ lapte, in general 1-2 lei.

Si totusi daca ceream bani, aproape intotdeauna primeam. Pentru pateuri, cum primea Andreea, colega mea de banca din clasa a 5-a, sau pentru o prajitura Oana (4,25 lei la cofetaria Verdun), sau pentru un baton. Cand venea vorba de jucarii sau carti, doar pe omama o mai induplecam. Mamaie imi spunea intotdeauna ca n-are rost sa luam cutare jucarie, ca imi face ea acasa una identica si cumva reusea mereu sa ma amageasca.

Multa vreme am fost dependenta de banii parintilor; chiar si in liceu inca mai ceream la mama bani pentru una-alta. Primii mei bani de buzunar au fost banii de alocatie, pe care-i ridicam de la posta la cateva luni o data ca sa para mai multi. In vacanta de vara faceam meditatii la engleza (pe prima meditatie am luat 3000 de lei). Nu prea ajungeam cu banii acasa: cum ii luam, asa ii cheltuiam. In Germania faceam comisioane pe la unul si pe la altul si ma mai alegeam cu un 10-20 de euro. Omama ne dadea intotdeauna bani, la fel Stefan si alte rude.

Cand am luat bursa la Gironella si trebuia sa-mi platesc avionul, care costa parca 300 de dolari, a fost o tragedie. Stiu ca atunci am primit 100 de dolari sponsorizare de la patroana unui magazin.

Sentimentul meu de copil a fost intotdeauna ca nu avem bani. Si totusi nu am indurat niciodata lipsuri; dimpotriva. Fara sa avem vreodata probleme financiare, nu suntem o familie care sa puna bani deoparte. Mamaie ne-a facut mie si lui frate-meu carnete de CEC, fireste, dar nu stiu la cat s-a ridicat suma si cine/ daca le-a incasat vreodata. Am senzatia ca obiectivul nostru e sa terminam luna pe 0, sau macar fara prea multe datorii. Rar am terminat pe plus. La afaceri nu ne pricepem, dar trag sperante ca urmasii nostri vor mosteni flerul stra-bunicului Florea, care era importator de grau la Cetate si „chiabur”.

Imi mai aduc aminte prima mea decizie ferma de a economisi: pe un 1 ianuarie 198.. m-am decis sa pun deoparte cate un leu in fiecare zi, ca sa am 365 de lei la sfarsitul anului. Puneam leu cu leu intr-o cutie de pudra de talc cu un bebelus desenat pe eticheta. Intr-o zi mamaie m-a trimis la lapte, cu 25 de lei in mana. Am ajuns pana la jumatea drumului si mi-am dat seama ca pierdusem banii. Nu pot sa va spun cum am scanat strada si trotuarul in cautarea hartiei verzi cu Tudor Vladimirescu, dar in zadar. Nu puteam sa risc o bataie, asa ca m-am intors tiptil acasa si mi-am sterpelit propria pusculita, fara sa ma vada Ate. Pe drum am spart-o si-am numarat banii. Aveam fix 25 de lei. Asa s-a terminat prima si ultima mea economie.

Nu, mint. In primul an cu salariu cat de cat decent eram platita in euro, bani in plic. In fiecare luna puneam deoparte 100 si restul il schimbam. Prin iulie, cand sa plec in Spania, m-am trezit ca am 500 de euro + 400 bursa = 900 de euro, toti ai mei. Nu mi s-a parut corect sa am atatia bani (!!!) si nici prin cap nu mi-a trecut sa-mi fac un cont (nici nu prea se stia inca de relatia banca-persoana fizica; credeam ca banca e ceva exclusiv pentru firme) sau sa-i pun deoparte. Eu stiam asa: pusesem deoparte pentru Spania, venise momentul sa plec si nu aveam nevoie de atatia bani. Acum mi se pare incredibil cum, in clipa aia, n-am gandit past Spania… aveam sa stau doar o luna, pe urma eram back to Bucharest si fara bani!? Oricum, pe scurt: am luat cei 900 de euro si i-am impartit – 500 mie si 400 familiei. Topaiam de bucurie cand vedeam ce fetze fac ai mei la vederea hartiei verzi. Frate-meu si-a luat cu ei ceva mare, poate un hdd nou sau ceva la calculator. A fost splendid.

Banii sunt facuti sa circule, mi-a zis mie odata un domn. Motto-ul meu e „carpe diem”, rezumat in expresia: „eu cand am, dau si cand n-am, cer.” Si uit si ca am dat si ca am luat. Deci, daca va datorez bani, feel free to remind me. Si daca-mi datorati bani, sa stiti ca deja am uitat cat si cum :-)

***

Intrebare retorica: de ce toate povestile mele se intorc la „cand eram mica”? Am o problema cu amintirile. Am un sentiment ca nu le-am scris pe toate si ca o sa le uit. Am senzatia ca e ceva acolo care-mi scapa. I can’t put my childhood behind me. Dar asta deja e o alta problema, nefinanciara!

O saptamana pana la vacantaaa!

4 răspunsuri »

  1. Nu cartile, nu taia cartile. Ele nu sunt bani cheltuiti aiurea, nu sunt nimicuri! Ele iti dau intelepciune, frumusete si dragoste.
    :) Iar daca ai banuti, bucura-te de ei! Sunt sigura ca iti vei plati si rata si totul va fi ok! Dar acum esti tanara si trebuie sa traiesti, sa te bucuri de viata, si sa iti permiti ceea ce iti place!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s