Inmatriculari is fun + Smilla in trafic

Standard

Inmatriculari auto – cum sa-ti pastrezi simtul umorului

1. La informatii si la xerox

Cand doamna de la ghiseu incepe sa zbiere la tine, „V-ati intors? De ce n-ati intrebat tot de prima data? Pai cum ar fi sa vina toata lumea sa ma intrebe de 100 de ori?” iti vine sa o iei frumusel de zulufii de la ceafa, s-o ridici la nivelul ochilor tai [picioarele i se zbat in aer, subtirele si ridicole] si sa-i suieri: „Cucoana! Esti la serviciul de Informatii. Treaba ta e sa oferi informatii. Aceleasi sau altele. Acelorlasi oameni sau altora. O data sau de o suta de ori. Iti urasti jobul? Iesi-la-pen-si-e!” Dar bineinteles ca n-am facut asta. I-am zambit dulce si i-am zis: „Imi pare rau, e prima masina, sunt aici prima oara si, sincer, nu stiam ce sa intreb de la inceput.” Asta m-a ajutat pe mine sa raman calma si breezy, cand madam a urlat din nou: „Si inainte sa veniti la mine ati citit pe stalpi? Ca sunt toate informatiile afisate pe stalpi!” „Fiti draguta, i-am zis, transcrierea transmiterii proprietatii n-am gasit-o.” Se pregatea o noua izbucnire, dar a intervenit colega (cu care mai adineauri se certa): „Acolo, in dreapta, vedeti pe stalp, e modelul de cerere si toate actele.” „Va multumesc mult de tot!” i-am zis, de parca tocmai ma traversase in siguranta strada, printre masini pornite sa ma calce.

Nu pot sa va descriu uitatura jumate scarba-jumate dispret a doamnei de la informatii, care n-a mai apucat sa-si scuipe izbucnirea de furie si a canalizat-o toata in privirea de good-bye pe care mi-a aruncat-o.

Stalpul, prietenos, m-a informat ca am de platit trei taxe in trei locuri diferite (!) si ca-mi trebuie oarece xeroxuri dupa hartiile cu care venisem inarmata. Am iesit in soare, sa caut un xerox. Armata de tigani de la poarta atata astepta: „Inmatriculari auto? Acte, dactilografie, RCA, xerox, domnita?” „Xerox, multumesc,” am zis ca la serviciul clienti, cand trebuie sa apesi o tasta pentru fiecare optiune. „Xerox, traversati vizavi peste drum, la parter. RCA nu doriti, dactilografie, acte auto, contracte?” „Nu, multumesc.” Pornesc sa traversez si langa mine se infiinteaza un flacau inalt, in tricou galben: „La xerox mergeti? Permiteti-mi sa va insotesc!” „A, nu, stati linistit ca ma descurc; n-am decat de traversat. Dar va multumesc mult,” i-am zis cu acelasi ton sincer (si nu e doar tonul! chiar ii multumeam mult. Dar n-aveam chef sa-i dau zece mii doar ca sa ma traverseze, pentru ca asta astepta).

Vizavi peste drum era un fel de intreprindere de ceva. La receptie, o doamna inalta, carunta, cu mare prestanta. Glont la ea m-am dus, cu cea mai dragalasa mutrita, peste care bretonul adauga un plus de inocenta: „Buna ziua, la dvs. pot sa fac xerox?” Doamna a parut cam incurcata, m-a masurat o clipa, am trecut testul si mi-a zis: „Da, puteti si la mine, dati incoace.” Mi-a facut xeroxurile si intre timp mi-a explicat si unde sa platesc cele trei taxe: taxa de inmatriculare (52 de lei) la Posta (dar doamna nu stia unde ar fi o posta prin zona), certificatul de inmatriculare (vreo 30 de lei) la CEC-ul din cladirea Politiei si taxa de numere (20-80 lei) chiar la ghiseu cand depun actele. I-am multumit si-am pornit spre urmatorul nivel: CEC-ul.

2. La CEC si la Posta – bugetul local nu e ca bugetul de stat

La CEC erau doua ghisee si, fireste, doua cozi. Doua cozi romanesti, adica oameni stransi bine unul in spatele altuia, suflandu-si reciproc in ceafa. M-am asezat la coada din stanga, ca parea mai scurta. Eroare: era o singura coada, dupa cum ne-a informat printr-un strigat doamna care incasa banii. „Nu stati la doua cozi, e o singura coada! Cine urmeaza de la coada?”Imi venea sa le dau lectii de cum se face o singura coada: se trage o linie, la 1 metru de ghiseu. De acolo incepe coada. Singura coada.

Ei, pana la urma mi-a venit randul, am platit si mi s-a explicat si unde e o Posta. Departisor. Am luat masina, m-am rugat scurt sa nu-mi treaca randul (aveam bon 335) pana ma intorc si-am pornit spre Hotel Erbasu, aproape de podul Pipera, unde e Posta.

La Posta – surpriza! „Nu merge programul, doamna, nu puteti sa platiti nici o taxa! Nu merge programul de doua zile.” Bine, zic, atunci hai la alta Posta. Langa mine mai era un baiat, tot cu aceeasi problema. „Nu intelegeti doamna ca e pe internet programul??? Nu merge de la nici o posta!” „Asta e buna!” am exclamat intr-un glas cu baiatul. „Nu merge programul si noi nu ne putem inmatricula masina?? Cum e posibil?” Imi venea sa rad de cat de haioasa e Romania. Disperant de haioasa. Un program facut cu picioarele te pune pe drumuri de 2 ori. „Auziti, doamna, ia spuneti-mi mie cine a facut programul ala! Sau dati-mi voie sa ma uit eu. Ca imediat le dau un telefon sa-l repare; nu e posibil asa ceva,” am zis foarte hotarata, de parca eram cel putin Printesa online-ului romanesc, daca nu chiar Regina. „Pai e pe calculator, ” s-a pierdut doamna cu firea. „E facut de cei de la taxe si impozite.” Si, deodata, revelatia: „Aaaaaa, pai puteti sa platiti si fara program. Dar nu la noi: la administratia financiara unde apartineti, la trezorerie.” „La Dimitroooov??? Sa ma duc pana la Dimitrov?” Am multumit si-am iesit. Un nou nivel se prefigura in quest-ul dupa inmatricularea masinutei. „Eu imi bag picioarele, n-o cred pe-asta, e proasta, ma duc la alta posta!” s-a infuriat baiatul.

Eu, idealista, am crezut-o pe doamna si m-am dus la Administratia Financiara. 20 de minute de trafic aglomerat si caldura tropicala pe soseaua Stefan cel Mare.

Ghiseele erau pe modelul plecaciune in fata autoritatii. La ghiseu, o doamna pensionata demult.

– Cum adica sa platiti taxa de inmatriculare la noi? Pai noi ce treaba avem cu taxa de inmatriculare? Asta e taxa de buget local si noi incasam pentru bugetul de stat. Bugetul local incaseaza prin Posta Romana, nu prin noi. Eu nu pot sa va ajut cu nimic.

– Pai la Posta nu merge programul…

– Ia incercati aici, vizavi, la posta. Ca unele femei nici nu stiu ele sa umble cu programul ala…

– Va multumesc mult de tot!

La Posta, cu inima inghetata, am zis raspicat ca vreau sa platesc taxa de inmatriculare. 52 de lei. Nici pomeneala de probleme tehnice sau alte obiectii. Dati-mi banii, poftiti chitanta… ba am primit bonus si o foaie alba, ca mi-am dat seama ca n-am pe ce sa scriu cererea de transcriere a transmiterii [ce haios suna!] dreptului de proprietate.

3. Germania meets Romania. Numai in Pipera.

Inapoi la masina, Stefan cel Mare, Barbu Vacarescu, soseaua Pipera, inapoi la Politie. Imi trecuse numarul si erau acum pe la 460. Mi-am scos si eu alt bon: 533 si m-am asezat sa-mi inventariez „dosarul”:

  • cerere model copiat de pe stalp – este!
  • fisa de inmatriculare cu viza de Adm. Financiara – avem
  • cartea masinii, copie si original – este
  • talon pe care proprietarul a scris numele meu – da
  • vizele de la ITP si ITP in termen – avem
  • RCA pe numele meu – da
  • contractul de cumparare in  copie si original – avem
  • buletinul meu, copie si original – da
  • chitanta de la CEC
  • chitanta de la Posta
  • certificatul de autenticitate de la RAR – da

Alles in Ordnung. Asteptam randul. Luminitele se sting si se aprind pe masura ce coada se scurteaza. In sfarsit, 533! Dosarul e in ordine. Totul e minunat. Reveniti in doua ore, ghiseul 42-43. Si sa nu circulati cu masina fara talon in astea 2 ore!

N-am circulat. City Grill de la Oracle a fost o gazda buna. Doar ca dupa doua ore nu era gata talonul. „Ati venit prea devreme. Pe la 5 e gata!” Eram la Politie de la ora 11.

Ora de la 4 la 5 a trecut cel mai greu. Mult a fost, putin a ramas. Si-am facut o plimbare pana la podul aberant din Pipera. Peisajul era bizar: pe stanga balarii si depou de autobuze. Pe dreapta: un fel de fost centru comercial de mare lux, acum in paragina. Ca un fel de Germania meets Romania si totul se termina intr-o fundatura neasfaltata si plina de balarii.

La ora 4 jumate revenisem din plimbare, mutasem si masina in fata, aparuse langa ea o surioara identica pe care am pozat-o (erau ca gemenele! doar ca surioara avea scaun de bebe), bausem litri de apa, cola si apa tonica, cumparasem chilotel de plastic pentru talon si vorbisem la telefon de o suta de ori. M-am riscat sa intreb daca nu cumva e gata mai devreme minunata hartiuta:

– Da, poftiti, semnati aici.

Si uite-asa am devenit proprietara :)

Si chiar nu mi-am facut nervi deloc in aceasta aventura, doar am fost recunoscatoare ca am vacanta, pentru ca altfel trebuia clar sa-mi iau o zi de concediu.

Multumiri speciale mamei, care a fost un copilot ideal si mi-a tinut companie in aceasta lunga aventura. :*

10 răspunsuri »

  1. Offf Doamneee!!!
    Eu am avut mare noroc cu tata care a facut toata alergatura pe la CEC, posta si altele. E tara in care daca n-ai nervii de fier te faci cu capul!
    S-o stapanesti bucuroasa!

  2. Multumesc! >:D< Ieri imi zicea Melissa ca si ea a avut bafta, ca a gasit pe cineva sa se ocupe de toata alergatura, contra cost, desigur. Doar ca tipul ala a uitat sa le spuna ca trebuie sa aiba la ei mereu talonul si asigurarea… si de-aici alte belele :)) Vivat Academia, vivat patria, vivant profesores ;) Te pup :*

  3. Dar te simti realizata nu-i asa?

    De ce nu spui despre sentimentul de realizare pe care l-ai avut cand ai obtinut acea bucata de hartie numita talon?

    Orice altceva a palit in ziua respectiva nu-i asa? :)

  4. o, Doamne! cat chin! eu cred ca sistemul asta e facut in asa fel incat iti pune piedici dupa piedici pentru a-ti creste exponential sentimentul de satisfactie la final. felicitari pentru buna-dispozitie!

  5. Pingback: Been through the FRRO | Puzzle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s