Sous le ciel de Paris

Standard

Abia la Paris mi-am lamurit treaba cu cerul. Nu e niciodata la fel. In fiecare dimineata cand deschideam ochii spre o noua zi (dormeam langa o fereastra ca de tren, care nu se deschidea pentru ca aveam aer conditionat) aveam o surpriza: cerul era fie albastru ca oglinda, fie cenusiu si jos ca o zi de toamna grea, fie bleu si presarat cu norisori pufosi si grasi, fie alb si indescifrabil ca un chip de Sfinx. Dupa ce m-a plouat in prima zi, am carat doua zile umbrela degeaba, intr-un ghiozdan de minim 2 kile care mai continea sticla de apa, o carte (am citit 2 carti in metrou), fular si bolero in caz ca se face frig, ochelari de soare in caz ca se face soare, aparat foto si telefon, portofel gemand de monezi, ghidul si harta Parisului plus cumparaturi ocazionale.

Curand m-am prins ca cerul amenintator si cenusiu era de fapt inofensiv si-am inceput sa las umbrela acasa. Ploaia n-a mai revenit, ba chiar spre ultimele zile incepuse sa iasa un soare glorios, care ardea de-a dreptul.

Cel mai frumos cer l-am vazut de pe Sena, la apus. Avea toate culorile, de la albastru la violet intens, trecand prin alb si roz si galben si bleu.

In ziua in care simteam ca cerul imi sta fix pe frunte, la muzeul Rodin, dupa-amiaza s-a inseninat si-au aparut niste nori de as fi mers tot Parisul cu ochii numai in sus.

Inca din prima zi mi-au placut mansardele si hornurile caselor. Apoi semafoarele unde rosu si verde sedeau alaturi, nu unul deasupra altuia ca la noi.

Cand am vazut prima oara Turnul Eiffel am exclamat: „Cat e de mic!”  Credeam ca e urias, strivitor de mare, ca acopera tot Parisul, asa cum vedeam eu in vederile luate de pe Trocadero.

Si mai credeam ca pe sub Turn trece l’avenue des Champs-Elysees si tot acolo, printre enormele picioare, se inghesuie laolalta Arcul de Triumf, Notre Dame si Galeriile Lafayette, in vreme ce prin fata lui curge mandra Sena, cu-ale sale poduri din care doar Pont Mirabeau mi-era cunoscut din poema lui Apollinaire.

Realitatea avea sa ma contrazica in mare parte.

Dar in ultima zi, trecand ca de obicei pe langa el in drum spre hotel, Turnul nu mi s-a mai parut mic, nici mare. Mi-am dat seama ca e exact asa cum trebuie sa fie si ca asta inseamna ca m-am obisnuit deja cu el.

O galerie cu cerul Parisului si fereastra de tren:

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Pingback: Jurnal de calatorie (intro) « Cartea Smillei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s