Jobul de vis

Cand am aflat, in decembrie 2007, ca echipa de PR „Milky Way” in care lucram era pe cale sa se destrame, am avut un soc. In buna mea traditie naiva si cu proiectii generoase de goodness asupra tuturor, eram incapabila sa vad ceea ce tuturor le era clar: ca in curand urma sa pornim fiecare pe alt drum, iar cei care raman eventual sting lumina.

Mi-amintesc de atunci lungi conferinte cu Vlad „Harciogul” pe deja celebra canapea din biroul nostru, in care ne evaluam sansele si optiunile. Lui ii era clar ce vrea sa faca, mie nu. Dar mi se parea un moment bun sa iau o decizie pe care o amanam de mai multa vreme.

Desi nu citisem acest articol (probabil fiindca nu fusese inca scris!), am urmat aproape intocmai pasii descrisi acolo. Si cel mai simplu mi-a fost sa-mi dau seama ce vreau sa fac. Nu ce trebuie sa fac, nu ce stiu sa fac, nu ce-as putea sa fac cu experienta acumulata pana in acel moment. Ci ce vreau cu adevarat si ce imi place mai mult decat orice pe lume sa fac. Raspunsul mi s-a aprins in cap ca o reclama luminoasa: vreau inapoi la scoala!

Si acum cred ca a fost suficient sa ma hotarasc, pentru ca lucrurile s-au inlantuit dupa aceea intr-un fel pe care nu l-as fi putut prevedea si, in nici un caz, controla in vreun fel spre a ma duce acolo unde sunt azi.

Decizia am luat-o in preajma Craciunului 2007. Am stiut ca e raspunsul corect, pentru ca imediat ce mi s-a aprins in cap reclama de inaltimea literelor de la Hollywood pe fata mi s-a intins un zambet imens si toate spaimele mele legate de un nou job s-au risipit. Angoasa provenea in mare parte din faptul ca trebuia sa dau un raspuns unei doamne care ma acceptase ca PR Manager, dar fata de care aveam second thoughts. Ramasese sa-i dau raspunsul dupa sarbatori. Pentru toata lumea era clar ca trebuie sa fie da, mai putin pentru mine. Gandul care ma rodea era bizar: nu ti se potriveste. Acolo nu ai fi tu. Cauta-ti un job unde sa nu te pierzi pe tine…

Fixata cum eram in patratica mea, pe care mi-o cunosteam la perfectie si din care nu mai iesisem de ani de zile [multinationala, comunicare, online], mi-a fost foarte greu chiar si sa incep sa iau in considerare alte alternative. Sa ma gandesc, spre exemplu, la un job intr-un ONG. Sau la un post la stat. Sa ma gandesc sa fac o schimbare dramatica de job si sa ma bag casierita la Mega Image. Intotdeauna mi-a placut sa fac bip bip la produse. Sau sa ma duc cusatoreasa la firma unde lucreaza frate-meu. Numai asa, ca exercitiu de imaginatie si ca sa inteleaga creierul anesteziat ca pe lume nu sunt doar multinationale si joburi de tip sezand-in-fata-calculatorului.

Incet-incet, fantezia a prins aripi. Ce-ar fi daca as lucra la o casa de copii? La o asociatie caritabila? Ce-ar fi daca as sta acasa sa scriu o carte? Daca as tine conferinte? Sau traininguri? Ce-ar fi daca m-as intoarce la scoala?

Ce-mi place mie cel mai mult sa fac? Sa spun povesti! Sa vorbesc si sa fiu ascultata. Sa ajut. Sa influentez pe altii in bine. Sa fiu o sursa de optimism si inspiratie. Sa predau!

Decizia a fost luata. Cum aveam s-o pun in aplicare nu mi-era clar, dar stiam ce vreau sa fac. Imediat au inceput sa curga confirmarile ca luasem decizia buna: prietenilor li se parea genial, fosta mea sefa m-a sustinut imediat, iar directoarea de Training din companie mi-a oferit pe loc un job in departamentul ei. Wow! De ce a durat atat de mult sa ma hotarasc?

N-am putut sa raman trainer in firma, dar dupa atatea semne bune, deja nu-mi mai faceam probleme. Lucram activ la networking, pentru a mari sansele de a-mi gasi ceva potrivit. In perioada aceea am cunoscut-o pe Sandra si a fost primul om care mi-a dat feedback in urma unei intalniri in care-am discutat despre un posibil job la firma unde lucra ea atunci, dar si despre training, vise si energia de a ni le implini. Sandra a fost si este o sursa de inspiratie si de energie pentru mine si un model de curaj si indrazneala.

Depuneam CV-uri peste CV-uri si cred ca am mers, in perioada decembrie 2007- martie 2008, la vreo 20-30 de interviuri si intalniri mai mult sau mai putin formale care s-ar fi putut finaliza cu o oferta de job. Prea putine insa erau pentru teaching si din cele pentru training era greu sa se finalizeze ceva, dar fiind inceputul de criza care incepea sa-si arate coltii si reticenta firmelor de a angaja un trainer fara experienta.

Pana in iunie 2008 vazusem intre 10 si 15 hasheritze plictisite (2/3 nu-mi raspunsesera nici ca da, nici ca ba, fireste) si 2 directori generali umflati in pene si plini de ifose. Auzisem placa cu „Va sunam noi” si „din pacate noi cautam oameni cu ceva mai putina experienta” de cateva ori. Dadusem teste si examene scrise; redactasem comunicate de presa si vorbisem in engleza cu doamne care se balbaiau si spuneau „eu o sa va intreb in romana, dar dvs. continuati sa-mi raspundeti in engleza, da?” cand ma auzeau (si nu glumesc! mi s-a intamplat de doua ori, iar a doua oara cu greu m-am abtinut sa nu izbucnesc in hohote de ras!).

Ma detasasem de jobul de vis. Nici macar nu stiu daca mai visam la el. Lucrurile intrasera pe un fagas stramb la birou, iar eu ma obisnuisem cu strambatatea.

Atunci a venit telefonul pe care nu-l voi uita niciodata!