Barbatii care urasc femeile

Standard

Am terminat de citit „Barbatii care urasc femeile”, prima carte din trilogia lui Stieg Larsson, despre care am auzit atatea. Mi-a luat cam doua saptamani lectura celor 700 + de pagini, fiindca am citit mai mult in weekend, in paralel cu alte carti (mi-e imposibil sa citesc o singura carte; plus ca suedezul nu e de carat prin geanta, deci trebuia sa am altceva in geanta :).

E o carte urata, cu personaje freaky si un deznodamant previzibil, centrata in jurul personajelor principale: ziaristul economic Mikael Kalle Blomkvist si bizara Lisbeth Salander, o hackerita anorexica, genul broken in care cititorul intrezareste licarirea unui suflet. De la Doctor House incoace, succesul acestui gen de personaje nu ma mai mira :)

O carte urata! Deja vorbesc in categorii estetice despre primul volum al unei trilogii pe care Pascal Bruckner se trezea noaptea s-o citeasca si despre care o multime de voci au afirmat ca e cel mai pasionant thriller al secolului 21 si multe alte superlative din aceeasi gama.

O carte urata… Dar urata nu e scriitura, ci povestea hidoasa pe care Mikael Blomkvist o scoate la iveala in urma investigatiilor sale privind disparitia misterioasei Harriet Vanger. Urata e viata Vangerilor, nebunia lui Gottfried, abuzurile pe care le traiesc Martin si Harriet; urate sunt crima si tortura din placere. Urata e viata care presupui ca adus-o pe Lisbeth Salander in postura unei femei-copil-animal, anorexice si antisociale, fara incredere in oameni, capabila de orice delict pentru a supravietui. Urata e coruptia din mediile de afaceri si politice pe care le investigheaza Blomkvist; urat e subiectul primului volum al acestei faimoase trilogii.

Coruptia, legile etice si morale, dragostea, ereditatea, moartea, vinovatia, adulterul si crima se impletesc toate intr-un dans lugubru si rece ca indepartatul Nord. Actiunea se petrece in Suedia, nu doar in Stockholm, ci si in diverse orasele inzapezite de prin restul micutei tari care i-a dat lumii pe Pippi Cioraplung si pe Nils Holgersson. Eu recunosc cinstit ca asta e tot ce stiu despre literatura suedeza – si ambele sunt carti pentru copii. Despre Suedia in sine stiu putin mai mult, si asta pentru ca timp de cinci ani am lucrat pentru o firma de origine suedeza. Stiu din sondaje de mann si kvina (male/ female) si inteleg titlul original „Män som hatar kvinnor, stiu sa citesc numele strazilor si am auzit de sarbatoarea de midsommar. Inca sunt foarte de parere ca Suedia egal IKEA si ca Nordul egal frig, nume terminate in -son si -kvist si orase mici, intunecoase si umede. Cartea lui Stieg Larsson doar imi confirma asta. Clisee… E un cliseu sa spui ca afaceristii sunt corupti, ca economia si politica au niste legaturi subterane indestructibile, ca e aproape inevitabil ca un copil abuzat sa ajunga la randul lui un agresor. Si totusi, dupa cum bine observa Lisbeth Salander, fiecare are de ales si nu trebuie compatimit cand ajunge sa se loveasca de consecintele alegerii lui.

Mi-a placut cartea, dar mi-a fost imposibil sa empatizez cu personajele, de aceea experienta lecturii a fost una de curiozitate rece: am citit pentru ca voiam sa vad ce se intampla, nu ce li se intampla. E palpitant, intr-adevar, un roman construit dupa toate regulile thrillerului, presarat cu intrebari retorice si indicii ascunse, cu pise care nu duc nicaieri si revelatii spontane care arunca lumina asupra unui intreg capitol deodata. Este evident ca autorul e un ziarist, obisnuit sa scrie intr-un stil foarte clar si succint si sa „dezgroape” povesti si evenimente pe care sa le lege de prezent prin cateva fraze, pentru ca cititorul sa-si poata inchipui un context mai larg. E evidenta si dimensiunea sociala a romanului, si perspectiva sa istorica.

Una peste alta, e o lectura placuta care, departe de a te deconecta, te conecteaza brusc si fara avertisment la realitatea unei lumi lipsite de principii morale si presarate cu mai multe personaje al caror numar de familie e Vanger decat ar putea sa tina minte orice cititor normal! Larsson scrie in stilul autorilor de krimi britanici: succint, enciclopedic si cu muuulta fantezie, inclusiv in imaginarea tehnicilor de investigatie folosite de Lisbeth. Urmeaza „Fata care s-a jucat cu focul”, volumul 2, in care se arunca lumina asupra trecutului ciudatei Lisbeth Salander.

A! O remarca despre nume: Salander ma duce cu gandul la salamandra, care e o vietate cu sange rece, alunecoasa si ascunsa. Larsson spune ca s-a gandit la ea ca la o Pippi Langstrumpf adulta: hiperactiva si disfunctionala.

Anunțuri

13 răspunsuri »

  1. Hm, si acum ca recitesc ce-am scris, doua lucruri de care am uitat:
    1. mi-a placut Stieg L. pentru ca scrie despre Suedia si eu am o slabiciune pentru Nord de la domnisoara Smilla incoace. Si pentru numele suedeze: Kalle, Erika, Harald, Harriet. Cred ca daca actiunea avea loc in America mi s-ar fi parut un thriller de duzina. Suedia ii da ceva special si-l ridica cu cateva trepte. Vreau sa raman in Suedia pentru urmatoarele doua volume.

    2. m-am gandit la Fowles pe tot parcursul cartii. La Magicianul si mai ales la Colectionarul. Acelasi stil detasat de a povesti niste fapte oribile. Aceeasi suspendare a judecatii morale din partea autorului, urmata fireste de o judecata aspra a cititorului si cumva si de frustrarea ca autorul „nu e de acord” cu tine, sau ca nu stii ce gandeste. Aceeasi senzatie de repulsie la final. Nu doar pentru „cum e posibil ca cineva sa faca asta”, ci si din cauza lui „cum e posibil ca cineva sa scrie asa de detasat despre asta”.

    Mi-ar placea sa aud si parerea voastra si mai ales pe-a Danei, care dealtfel mi-a imprumutat cartea. Feel free.

  2. Chris, te-am avertizat ca e o carte care nu impresioneaza prin stil, ci prin cum trezeste la realitatea ca sub spoieli aratoase zac animale. Si eu am comparat-o cu „Colectionarul” lui Fowles,dar parca a britanicului m-a atras mai mult.
    Cu toate sabloanele evidente si rezolvarile previzibile, recunosc ca am infulecat-o pentru ca spatiul era unul fascinant pentru mine…o tara nordica, iar jurnalistul din Stieg Larsson s-a vazut prin indrazneala de a spune direct lucruri incomode.
    Marti (daca iarna asta ne va permite)soseste si vol 2 pt tine…FATA CARE S-A JUCAT CU FOCUL. :)

  3. Aaa, am uitat ceva…cred ca Lisbeth Salander poate parea o ciudata, dar e totodata o creatie a „fascinantei” societati in care traieste. Si cred ca are curaj cand zice ” Nu există nevinovaţi. Există doar diferite grade de responsabilitate.”
    Te imbratisez.

  4. Draga mea,

    Imi face placere sa citesc ce scrii, in primul rand pentru ca esti o persoana sensibila si pozitiva, apoi pentru ca povestesti mult despre carti.
    Nu am citit cartea/trilogia, dar imi permit o remarca, apropo de analogia cu Pippi Langstrumpf: Kale Blomkvist este un alt personaj al autoarei Astrid Lindgren – un copil detectiv, din cate imi amintesc. Poate te tenteaza sa investighezi mai mult sursele de inspiratie ale lui Lars.

    Cu cele mai bune ganduri, iti doresc ca modul in care privesti lumea sa ramana acelasi, sau si mai optimist, si „that someone will catch you” cat de curand,

    Ioana

  5. Dana – abia astept sa citesc si volumul 2! N-a fost sa fie marti, dar maine sigur e ziua cea mare. >:D<

    Catalin – si eu cred ca exista nevinovati. Dar sa vedem in ce context emite Lisbeth Salander respectiva vorba.

    Ioana – da, am aflat chiar de la Stieg L. ca si Kalle Blomkvist e un personaj si-as vrea sa citesc si cartea despre el. Iti multumesc pentru vorbele frumoase, iar urarea finala mi-a mers la inima! :)

  6. Uuuu… amintiri din copilărie :-) Pe când eram prin generală şi devoram Almanahul Copiilor cum apărea (una din puţinele chestii drăguţe pe vremea aia, anume câţiva ani înainte de ’89), într-unul din numere era o bandă desenată cu un băieţel detectiv, Kalle. Ţin minte că îmi plăcuse foarte mult şi reţinusem şi numele Astrid Lindgren care îmi suna foarte exotic. Ia să caut p-acasă. Dacă reţin bine, răufăcătorul era chiar – spoiler alert! – unchiul lui, Einar :-D

  7. Pingback: Fata care s-a jucat cu focul (Millennium 2) « Cartea Smillei

  8. Mi-a plăcut mult primul volum, l-am citit în tren în vreo 10-11 ore. Sunt la mijlocul celui de-al doilea şi pare chiar MAI captivant. În orice caz, nu mi s-a părut nicăieri o carte „urâtă”. Nu idealizează personajele şi în general nimic, dar eu m-am putut regăsi parţial într-unii din „actori”.
    N-am citit o carte mai bună de multă vreme.

  9. trilogie super… am citit cele trei volume si imi pare rau ca Larsson nu mai e sa scrie…am vazut si filmul dar n-a depasit cartea,am auzit ca vor ecraniza si americanii care sper ca vor surprinde mai bine actiunea

  10. dap, si eu as vrea sa existe si volumul 4 si 5… :(
    ecranizarea suedezilor e nefericita din ce-am putut sa vad pe net; sa vedem ce-aduce hollywoodul :)

    multumesc pentru comentarii!

  11. Pingback: Yrsa Sigurdardottir « Puzzle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s