Noi

Standard

A venit primavara si trec din nou prin faza de regenerare a naturii si emotie irepresibila in fata fiecarui colt de iarba, in fata florilor, martisoarelor, soarelui si poeziei. Soy de lágrima fácil, cum se zice, adica plang de emotie in fata unui rasarit de soare (ceea ce cred ca se cheama in limbaj medical ca sunt cu hormonii la pamant :))) si zambesc trecatorilor pe strada, viata mi se pare mai frumoasa, iar viitorul suna minunat!

In acest context feeric, ma chinuie o poezie. Se numeste Noi, de Nichita Stanescu. O stiu din liceu. Zice asa:

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ma obsedeaza, ma tortureaza, mi se invarte in cap, pleaca si revine si aproape in fiecare dimineata ies cu ea pe buze din casa si traversez cu ea la semafor si o murmur trecand pe langa ghereta paznicului de la ambasada si-mi iese din minte cand ajung pe trotuarul de unde ma ia busul.

Cum sa nu te miri cand o poezie la care nu te-ai mai gandit de 15 ani incepe sa-ti framante cortexul cerebral mai ceva ca o gospodina cozonacii de Paste? Intai saltaret, cu hop din rima-n rima (pamantul i-al nostru/ stim patima si rostul/ legea si mersul inainte/ si lacrima si dinte [dinteee?!?!]// sarea noi o avem la masa/ singuri zidindu-ne o casa), pe urma aprins, cu accent pe cuvintele-cheie (seminte, pamantul, legea si patima si rostul, lacrima si dinte), apoi obsedant, repetitiv, rasunator, bolnav?

Imi place sa citesc poezie, probabil de la Melinda incoace. Mi-a displacut adanc in scoala generala, cand doamna Stancu ne punea sa memoram sute de strofe si m-a enervat pana la lacrimi in liceu, cand doamna Alboteanu ne cerea sa comentam versuri la prima vedere, iar eu ma simteam incompetenta, sau poate nu indeajuns de calificata sa inteleg „ce-a vrut sa spuna poetul”. [Ca sa nu mai vorbim de identificat figuri de stil, fiindca aici Melinda intr-adevar a jucat un rol esential. ] Acum insa imi place, e un acquired taste de care sunt bucuroasa si mi-e drag sa citesc poezii la prima sau la a o mia vedere. La fel ca si muzica, poezia transmite o stare de spirit, iar asta si faptul ca poezia e un joc, un „cifru” de deschis, un cod de spart, ma atrage.

Imi place Nichita Stanescu, iar poezia „Noi”  mi s-a parut mereu nepotrivita cu celelalte, mai degraba in linia lui Goga decat in stilul lui. „Universala bolta albastra”, ma scuzati, suna a cliseu comunist din copilaria mea. Traiasca lupta pentru pace!

Noi suntem seminte si pamantul e-al nostru. Multa vreme am avut impresia ca e scrisa de Goga, din cauza aparentului samanatorism (sunt insamantarile de primavara samantorism? I wonder). Imi rasareau in cap, in acelasi context cu arat si semanat, poeziile lui Arghezi invatate in pararel: Plugule, cin’ te-a nascocit ca sa framanti a sesurilor coaja … El singuratic, duce catre cer brazda pornita-n tara de la vatra si mi se invartejea in minte toata literatura romana, de la Ion si Rascoala, pana la Morometii si Cosbuc.

Dar daca azi m-am hotarat sa scot din mine aceasta poezie si s-o azvarl pe blog este pentru ca nu cred ca Nichita Stanescu a scris despre insamantarile de primavara, nici nu cred ca poezia „se constituie ca o definitie lirica a destinului poporului nostru”, sau ca vorbeste despre legatura romanului cu glia inca din cele mai vechi timpuri. Iar acest comentariu e clasic, as zice, pentru vremea cand eram eu eleva – azi sper ca nu se mai scriu asa niste aberatii.

Cand o citesc impreuna cu „A unsprezecea elegie”, poezia incepe sa capete alt sens [l.e. desi poate e interzis sa fac asta, dat fiind ca vorbim de volume diferite etc. Si totusi se spune ca Nichita si-ar fi avut toata opera in minte mult inainte s-o puna pe hartie…].

Pentru mine „Noi” e o poezie despre autocunoastere (d’oh! numai asta am in cap!) si despre cum sa traiesti impacat cu tine. Eu citesc acolo „noi, oamenii”, nu „noi, romanii”. Iar pamantul e al nostru si totusi noi inca n-am aflat asta, inca parem sa credem ca e al cuiva care-l regenereaza pentru noi, la fel cum copiii rasfatati iau de bun faptul ca parintii vor fi mereu acolo sa stranga dupa ei.

Poate mi se invarte in cap pur si simplu pentru ca iarna a trecut, iar eu stiu deep down inside, desi nu mi-a spus-o nimeni, ca

.. mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…


Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. well, io nu’ş ce să zic, decât că am agiuns la postul ăsta cautând exact după primul vers, că voiam să dau de întreaga strofă care nu mai ştiam neam cum arată.

    da’ ca să vezi cam cum văd eu strofa I (că altceva nu mă interesează din poezia asta), ei bine, îţi spun că „noi suntem seminţe” mi-a venit în minte în timp ce vizionam asta:

    :)

    şi într-adevăr ştiam că e a lui Nichita, dar ca să ies din „disonanţă” eu am avantajul că aleg să ignor complet strofele II şi III :), dau strofei I ce sens vreau şi e Nichita ca la carte, preocupat de lucruri interesante şi misterioase :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s