Listen to your heart

Standard

Ratacesc incoace si-ncolo ca o gaina fara cap, incercand sa astup un vid care s-a cascat in sufletul meu. Sa-l infund cu cuvinte, sa-l destram si sa-l imprastii in cele patru vanturi, sa-l golesc de substanta, sa-l umplu de amintiri… Sa-l neg.

Nu poate fi adevarat! strig.

Cum e posibil sa vorbim la telefon despre doua inmormantari? Colegii mei, fratii si surorile mele. La bine si la greu. In inima mea sapati fiecare, unul cate unul, cu litere de dragoste. Cum sa sterg de acolo doua nume? Cata vreme o sa mai intreb, din reflex, „Care Dana?” „Care Adina?”

Dana. Blogul ei ma nauceste, ma sfasie pe dinauntru. Sigur, e talentata, doar e profa de romana, mi-am zis. Dar era doar talentata, sau inauntrul ei se duceau nestiute razboaie sangeroase, din care tot ea iesea invingatoare si invinsa? Dana nu cerea multa atentie. Tacuta, discreta, cocheta, era femeia care tace si face. I-am reprosat saptamana trecuta ca e prea discreta. Altadata i-am spus ca e minunata ca o zi cu soare. M-am inclinat zgomotos in fata talentului ei literar. Am facut ce stiu eu mai bine: galagie si haz. Dar n-am stiut sa tac cu ea si-mi reprosez asta. Iarta-ma, Dana.

Mi-e atat de dor de tine!

În fiecare dimineaţă îmi intru perfect în propriul rol, asortez haine de preţ cu sentimentul împlinirii totale, cu vanitatea femeii care a reuşit să arate că poate. Îmi zâmbesc mulţumită în oglindă în timp ce-mi înroşesc dezimvoltă buzele şi-mi răsfăţ lobul urechii cu un strop de parfum fin. Arunc priviri mulţumite spre femeia din bucata de sticlă lucioasă şi-apoi, în timp ce alerg grăbită pe scări îmi spun iar că am reuşit să poleiesc încet, dar sigur, toate ascunzişurile vieţii mele.
Şi totusi, în orele lungi din linistea maşinii mele, când noaptea încă n-a plecat spre alte zări, iar ziua încă se strege somnoroasă la ochi, acolo, singură cu mine, când gândul se spală de fardurile scumpe, când totul parcă amuţeşte subit, când poate doar muzica timidă a radioului îmi mai aminteşte unde sunt, mi se face dor cumplit de mine, de cea care sunt înăuntru, de plăcerile alea mărunte care altădată mă făceau să zâmbesc cu adevarat. De candoarea cu care credeam în puterile personajelor din carţile mele de suflet, de bucuria cu care mă trezeam în nopţile de iarnă când cineva parcă îmi şoptea că a căzut prima zăpadă…şi mă-ascundeam apoi sub pătură îmbrăţişandu-l până dimineaţa pe Villon…de anii naivi ai primelor mele iubiri.
Duse sunt acum toate…Sub noianul de taftale şi mătăsuri scumpe s-au cuibărit anii şi cu ei… neîncrederea, tristetea,vanitatea. Singuratatea. Suntem tot mai singuri. Sau însinguraţi. Şi mă tot răscolesc căutând răspunsuri la întrebarea: “De ce nu înţelegem că ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi ?…”

Cuvintele ei ma cutremura. Cand spune Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum… Faceti liniste, nu se canta, se doarme…adanc, impietrit, de moarte… gandul meu striga: oare a stiut? Retrospectiv, orice lucru capata alta semnificatie. Ce sa mai vorbim de cuvinte, care pot imbraca orice haina vrem sa le atribuim, in functie de unghiul din care privim. Si totusi coincidentele sunt prea mari. Chiar daca la ea (spre deosebire de A.) am simtit ca nu se mai poate spera chiar inainte sa fug in baie, cu lacrimile siroind pe obraji, si sa ma lipesc de faianta rece strigand, „Doamne, scapa-le!”

Mandra, trufasa, orgolioasa Dana! Cea care era inauntru si-i era frica sa se arate noua in toata goliciunea luminoasa a sufletului ei de poet. Cea care simtea nevoia sa-si poarte masca adultului matur in fiecare zi; perfecta, admirabila, o doamna autentica. Cea care-si juca rolul cu constiinciozitate, asteptand clipa cand va fi eliberata de el.

Ma joc de-a viata. Si de-a moartea. Ma joc zilnic innodand taceri si zbierete sfasietoare. Forte si slabiciuni femeiesti. Cu arcuri frumos lustruite, vanez viata, bat din picior si oblig destinul sa ma faca fericita.

Draga mea Dana, ce te-a facut sa scrii aceste randuri?

Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.

Te rog sa ma ierti, nu pot spune „Dana a murit”. Am sa le spun tuturor ca de-acum astepti pe un colt de stea. Poate chiar steaua Micului Print…

3 responses »

  1. Cutremuratoare clipe, iar ca de obicei tu rostesti cuvinte foarte frumoase, intr-un mod atat de iscusit.
    Am intrebat-o de multe ori pe Dana, citind blogul ei, ce o determina sa scrie astfel de lucuri? E cumva imaginatie sau e totusi poveste inspirata din viata ei, din trairile ei?
    Evident ca ea era personajul principal in majoritatea posturilor, pentru mine era clar, povestile sunt fragmente din viata ei, din drumul ei in valtoarea vietii.
    Desteapta, imi lasa de multe ori impresia ca nu e vorba despre ea, e doar dibacie, talent in a povesti lucuri.
    Am intrebat-o de unde, cine sau ce o inspira si m-am ales cu un zambet cald si roseata in obraji. Clar ca nu din viata ei, sosea un raspuns. Doar nu-si dorea sa moara.
    Nu, insa isi dorea sa ajunga la stele, sa le atinga, sa se lase purtata de vant si sa atinga fericirea adevarata.
    Si a reusit!!
    Puse toate cap la cap si rastalmacite, posturile ei nu fac decat sa scoata la iveala adevaratele sale trairi.
    Da, asa e, nu a murit, ci pluteste printre ingeri, acolo unde si-a dorit sa fie si unde a considerat ca e locul ei. R.I.P.

  2. Un suflet asa frumos … Oamenilor le e imposibil sa cunoasca deplin sufletele altor oameni! Dar putem sa-i iubim, iubirea nu moare niciodata…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s