Viata…

Standard

Viaţa … un maraton către somnul veşnic. De cele mai multe ori, alergarea se termină la linia de sosire, însă sunt şi câteva cazuri în care viaţa se împiedică şi pierde cursa. Din păcate, unul dintre acele nefericite situaţii, în care cursa vieţii se sfârşeşte înainte de termina traseul, ne-a lovit din plin şi ne-a scuturat din temelii.

Într-o zi care părea că oricare alta, am primit vestea şocantă că cele 2 profesoare, Dana Tudorache şi Adina Toader, ne-au părăsit pe vecie. Pe o vreme anormală, au păşit prea devreme în afară acestei lumi, o lume care ţipă de durere şi jale sperând că ce s-a întâmplat este un simplu coşmar.

Din păcate adevărul este de cele mai multe ori dureros şi cu greu îţi vine să crezi ce palmă dură ţi-a dat soarta. Din dimineaţa zilei de joi am pierdut 2 oameni cu adevărat minunaţi, plin de viaţa şi planuri de viitor. Lumină din ochii Danei şi a Adinei vestea numai fericire, speranţa şi determinare în orice făceau. Se vedea plăcerea şi devotamentul pe care îl investească în orice activitate.

Este greu să vorbeşti despre persoane care nu le-ai cunoscut cu adevărat, mai ales că este acuma este prea târziu. Din afară se vedea caldura cu care tratat pe oricine, dorinţa de a invăţa şi de a ghida elevii. Pe lângă o activitate profesională de invidiat, au fost şi prieteni de neegalat, despre care se poate spune, fără niciun de rezerve,că luptau până în pânzele albe să obţină orice le-ai fi cerut.

Pe Dana am cunoscut-o mai bine pentru prima oara cand m-am inscris la revista. Lupta pentru Zoom ca si cum ar fi fost copilasul ei. Stiu ca nimic in lume nu a oprit-o sa scrie cel mai bun editorial in fiecare luna, zbatandu-se ca revista sa ajunga una dintre cele mai bune. Colegii mei aveau 3 profesori de engleza, insa orele despre care vorbeau cu placere erau cele ale Adinei. De fiecare data cand intram in clasa cu 5 minute mai repede ii vedeam razand si glumind.

Însă, din păcate, niciun cuvânt nu mai poate da timpul înapoi, niciun cuvânt nu poate şterge de pe hartă acel loc blestemat în care s-a petrecut accidentul, şi cu siguranţă nimic nu le mai poate aduce înapoi printre noi pe niciuna dintre ele. Un singur lucru ne rămâne de făcut … şi acela este să creem un nou sertărel în căpuşorul nostru, în care să păstrăm toate momentele în care Dana şi Adina zîmbeau şi erau fericite. Ele vor fi pentru totdeauna vii in sufletele noastre.

Dumnezeu să le odihnească şi să le vegheze!

Elevul Dan Mircea Traian, clasa a XI-a DP mi-a trimis aceste cuvinte in memoria Danei si a Adinei…

4 răspunsuri »

  1. Mircea, esti un copil tare dragut! Sigur viata Danei si Adinei va continua si dupa disparitia din vederea noastra…e in inimile noastre…Pe mine m-a marcat ultimul ei mesaj „Fericire”…parca a vrut sa ne spuna ceva.
    Dumnezeu sa ii ierte pe toti cei adormiti si sa-i odihneasca pe cei adormiti de moarte fulgeratoare.

  2. „Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.

    Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.

    Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: „Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?”

    Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului.

    Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.

    Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.

    Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

    Şi-i arată şi faptele bune: „Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin”.

    Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.

    Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
    – Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
    – Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău”.

    Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.

    Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: „Ei rămân pe pământ, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?”

    Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai minunat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă vamile văzduhului.

    Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului.”

  3. Adina(Barbu)Toader…….Ii spuneam Berli….pentru mine nu a fost doamna profesoara, ci sora mai mica si colega de camera din caminul Universitatii Petrol si Gaze din Ploiesti unde am studiat impreuna.Vestea disparitiei ei…m-a lovit acum cateva minute intr-un mod ingrozitor, printr-un telefon.Am petrecut alaturi de Adina cei mai frumosi ani din viata-in facultate-este de departe un exemplu de constiinciozitate,dedicare, responsabilitate si implicare in tot ce facea.As vrea sa pot face ceva sa alin durerea sotului ei,Bogdan si a familiei ei,parinti pe care si i-ar dori oricine si o sora pe masura.Adina ,iarta-ma ca nu am facut tot posibilul sa ne vedem asa cum stabilisem.Dumnezeu sa aie grija de sufletul tau curat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s