Armonie

Standard

Weekend negru… La un moment dat credeam ca nu mai am de unde sa plang, ca s-a terminat, gata, au secat lacrimile, ramane doar o privire sticloasa si goala care se roteste de colo-colo intreband: „De ce?” Ce rost are moartea? Ce rost are cultul mortii? La ce bun sa mai vad un sicriu deschis in care e doar o parere de rau, o papusa de ceara cu chipul Danei, o papusa stricata („zdrobita lu’ mama”, jelea mamica ei) cu rani pe fata care nu mai semana cu Adinutza noastra? Pentru ce? Ce folos coroanele, florile, masinile mortuare, crucea si preotii, ce folos vorbele noastre de aducere-aminte, ce folos lacrimile?

Sa ne amintim de ea asa cum a fost, ni se zice. Zdrobita. Facuta tandari, ca o jucarie strivita, intr-o masina ca o coaja de ou din care mai gasesti si-acum bucati pe DN1, undeva in Puchenii Mosneni, langa o biserica a carei umbra buna n-a ajuns pana la colegele mele dragi.

Si totusi ritualurile au intelesul lor si taina lor si rostul lor. Si totusi vesnica pomenire iti picura o mica alinare in suflet, si totusi odihneste, Cristoase, sufletul adormitei roabei tale te ameteste, iti sterge lacrimile, iti muta pentru o clipa gandul in sfere mai inalte, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit… S-a mutat din moarte la viata. Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul.

O sa fie gol in cancelarie pe masa, unde-si lasa Dana geanta – geanta din care cand si cand piuia semnaul sonor inconfundabil al telefonului, discret ca ea. „Dana, cred ca ti-a sunat telefonul!” Il lua si vorbea incet, incat nici langa ea sa fi stat nu auzeai un cuvant. „Bine, te pup, pa.” Si inchidea. „Era Andrei,” ne spunea. Azi l-am vazut pe Andrei cel mare si bland ca un urs, garbovit de durere si inima mi-a plans pentru el. Ieri l-am vazut pe Bogdan, mult iubit si nelipsit din povestile Adinei, impietrit ca o statuie.

Nu le da, Doamne, oamenilor dureri mai mari decat pot sa poarte…

Reconfortanta prezenta mamei Danei, la parastas: „Noi nu dam vina pe nimeni si nu suntem suparati pe nimeni. Dana era fericita la scoala asta, cu toata naveta pe care o facea zi de zi. Era fericita, iubea copii, iubea revista si proiectele ei, mergea de drag la scoala. Asa i-a fost scris si de ce ti-e scris nu scapi. Si-n concediu putea sa intample accidentul, si aici in Campina. Daca eram noi la spital si venea la noi si pe drum avea accidentul [trista si cutremuratoare paralela cu povestea mamei Iulianei, de care mi-am amintit azi in bus!], oare ar fi fost altceva? Eu n-am sa zic niciodata rau de scoala. Dana iubea scoala aia!”

Ii sorbeam cuvintele ca puisorii. Expresiile care i se perindau pe chip ne aminteau asa de mult de Dana! Privirea Danei era privirea mamei, iar cand a inceput sa ne spuna amintiri si povesti cu ea si s-o imite, eram vrajiti…

O sa fie gol in cancelarie fara Dana. O sa fie gol in parcare fara Bijou.

O sa fie liniste in cancelarie fara Adina. Efuziunile ei, dragalasenia cu care ne intampina, senvisul ei traditional de la ora 10, vocea ei sonora o sa ne lipseasca.

De maine incepe scoala si va fi multa vreme doar vineri… Vineri e ziua cand Dana nu avea ore. Vineri e ziua cand mi se parea ca lucrez la alta scoala.

Weekend negru cu adevarat. Ieri a murit si Carmen Ciciu si mi se pare anapoda sa scriu asa ceva. Dar Carmen a murit dupa o saptamana de coma, dupa un stop cardiac la serviciu indelung mediatizat… Carmen nu mi-a fost prietena apropiata, dar mi-a fost 5 ani de zile colega la Ipsos si-am impartit bune si rele, ne-am facut cadouri si-am mancat torturi, a venit sa ma pupe cand am plecat din firma si cu ea am impodobit bradul in 2002, la primul Craciun in Ipsos. Urmaream lunar pozele cu gemenii pe picasa si moartea ei e la fel de neasteptata si nedreapta ca si cea a dragutelor mele „surori”.

Daca-mi doresc totusi ceva din tot sufletul e sa mai fie nitel miercuri ca sa le iau in brate pe Dana si pe Adina, sa le strang tare, sa le spun ca le iubesc si ca, egoist vorbind, as vrea sa nu plece dintre noi chiar acum. Sa le spun sa stea joi acasa, ca prea e vremea rea ca sa se puna pe drum.

Sa fie nitel duminica si Carmen sa hotarasca sa-si faca un control medical in loc sa mearga la serviciu… si sa ii fie depistata la timp problema de la inima.

Sunt trista, adanc trista, dar stiu ca voi rade iar si ca nu e o vorba doar ca timpul le vindeca pe toate. Uneori o resimt ca pe-o tradare: sa ma bucur iar, sa rad si sa cant fara Dana, fara Adina, fara Carmen? Dar viata noastra continua si ne e data ca s-o traim, intelegand ca uneori nu e nimic de inteles, acceptand ceea ce nu putem schimba si avand nadejde in Dumnezeu, singurul care are perspectiva de ansamblu atat de importanta in intelegerea sensului lucrurilor.

„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvantat,” surade amintirilor tatal Danei. Amin.

6 responses »

  1. nu mai am cuvinte, chris… s-au dus toate luate de vant! asa saptamana neagra nu am mai avut si sper sa nu mai avem niciodata.

  2. Chris, I’m an outsider, te cunosc doar pe tine si-mi pare si mie rau ca nu ti-am mai citit blogul o perioada si n-am stiut sa fiu un pic langa tine la durere. Nici nu ma pricep, ar trebui sa fi trecut prin mult mai multe in viata ca sa stiu cum sa fiu alaturi de cineva… cred ca tu vei sti mult mai bine de acum incolo.

    Uneori ma tem atat de mult pentru fetita mea si ma gandesc ca sper sa nu-mi pierd credinta in Dumnezeu daca i se va intampla vreodata ceva rau, acelasi lucru ti-l doresc si tie acum. Si, in orice caz, ma bucur tare ca am reluat legatura si ca am fost mai aproape de tine si de alti oameni dragi mie in ultima vreme, iti dai seama ce pierzi doar cand nu mai ai ocazia sa stai de vorba cu cineva.

    Iti trimit o imbratisare, inchide ochii ca s-o simti.

  3. si eu am cunoscut-o pe Dana …..nu pot sa zic am fost bune prietene , vreau sa spun suntem bune prietene in continuare deoarece viata continua alaturi de ea si sunt sigura ca ea de acolo de sus o sa ne ajute pe toti; pe toti cu care a avut legatura si care i-au fost apropiat si dragi , o sa avem un mare ajutor de acolo de sus prin ea
    in gand imi vin foarte foarte multe cuvinte frumoase, nu stiu de ce, dar chiar nu stiu nu le pot scrie zici ca ma nu mai stiu sa scriu
    dar nici un cuvant nu e de ajuns pentru ce s-a intamplat
    Dumnezeu sa aiba grija de ea si sa o odihneasca in pace

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s