Arhivele lunare: mai 2010

Alte ganduri

Standard

Mergem cu clasa la Ateneu vinerea. Prima oara am mers cu baietii, aseara cu fetele (si un baiat, care data trecuta avea piciorul in ghips). Ne imbracam frumos, ne luam si-o sticla de apa sau suc pentru ca la Ateneu nu e bufet, iar copiilor li se face sete si la ora 18:45 suntem in fata intrarii, pe scarile cu coloane. Teacher Christina, adica eu, apare inevitabil pe la fara 10, fiindca uit mereu sa-mi calculez timpul de parcare (!!), considerand Pisique un fel de taxi care ma duce acolo apoi, eventual, se duce singura la grajd, isi ia dinainte o traista de ovaz si ma asteapta. Pana cand Ateneul va avea valet-parking, Christina o sa tot fie vazuta invartindu-se prin parcarile din piata Revolutiei si alergand pe tocuri catre intrare, cu telefonul la ureche :))

Experienta mersului la Ateneu cu copii de clasa a sasea e una de neuitat! In primul rand sunt impresionati de interior. Fetele isi indreapta spatele si pasesc ca niste printese, baietii nu mai stiu ce sa faca cu mainile si picioarele, asa ca o iau la fuga si incep sa se inghionteasca. La varsta asta baietii nu stiu inca sa mearga, ei doar alearga. Apoi sunt coplesiti de „capela” (adica „cupola”!!) si incep sa se mire zgomotos: „Maaaama, cate flori! E scena plina de oameni, ce cauta toti aia acolo? Cata lume! De ce nu sunt copii?” [intr-adevar, la Ateneu lumea nu prea vine cu copiii, iar ai mei se dedica cu tot sufletul numararii copiilor din sala… nu ca nu s-ar numara pe degetele de la o mana…] Eu ii prelucrez bine, cu cea mai serioasa fatza: nu vorbim, nu tusim, telefoanele pe silent, vom asculta doua piese, apoi facem o pauza si dupa pauza vine inca o piesa. Le cumpar programul de sala, ca sa vada ce ascultam si sa citeasca despre orchestra si dirijor. Le povestesc istoria Romaniei inscrisa pe pereti, iar ei ma intreaba daca istoria se termina cu noi, de parca teacher, George, Ari, Edith, Andu, Armand, Sandro, Ralu sau oricare dintre noi ar putea aparea si el acolo in fresca – un portret al lui Dorian Gray care se autoactualizeaza, un palimpsest pe care numai imaginatia copiilor il putea nascoci.

Apoi incepe muzica. Ateneul vazut prin ochii unor copii de 12 ani e teribil de nostim! In primul rand ii amuza figurile instrumentistilor din orchestra si am parte de comentarii gen:

– Teacher, uitati-va in spate acolo: e Vanghelie, teacher, canta la fagot!

Apoi ii pufneste rasul la miscarile dirijorului (aseara am avut si un dirijor deosebit de expresiv). Pe urma allegro se termina si, in mica pauza in care toata lumea tuseste si-si drege glasul, ei privesc mirati, apoi intreaba:

– Teacher, oamenii astia sunt toti bolnavi?

Dupa andante fireste ca vor tusi si ei, tare, ostentativ, ca sa simta in randul lumii. Hmm-hmm-huuhmm – si se prapadesc de ras. Mai rad si cativa spectatori, care-si amintesc probabil ca au fost si ei copii. Nu lipsesc nici cei care ne arunca priviri de repros. Imi vine in minte invatatoarea mea, care ne certa mereu ca o facem de rusine. Dar eu sunt mandra de ei, nu rusinata. Sunt mandra ca s-au imbracat frumos, ca intr-o vineri seara ei au ales sa mearga la Ateneu, ca sunt cuminti (pe cat poti fi, la 12 ani) si consider ca e o experienta frumoasa pentru ei, cei care n-au invatat inca sa fie nici melomani, dar nici ipocriti.

Dupa o simfonie si un concert pentru pian de Mozart s-au cam plictisit. Aplauzele rasuna sub cupola bogat ornamentata, pianistul se inclina si primeste flori, iar ei se foiesc:

– Ce se intampla acum?

– Acum vom avea o pauza de 15 minute, apoi intram inapoi in sala si ascultam Simfonia a 7-a de Beethoven.

– Aha.

Pianistul revine, in ovatiile publicului, pentru bis. Se aseaza la pian. Nu se aude nici respiratia. Sunetul picura din clapele pianului… si, deodata, o soapta furioasa:

– Asta o sa ne manance pauza de 15 minute!

O, Doamne, cat va iubesc! ma gandesc. Sa nu va schimbati niciodata. Sa fiti mereu spontani si veseli, deschisi si isteti si fara frica in a va exprima gandurile. Destul am fost noi cuminti pentru voi, am stat cu mainile la spate si ne-am lasat manati incoace si incolo si plesniti cand ieseam din tipar.

– Nu ne mananca pauza, explic. Dupa ce termina el, urmeaza noi aplauze, apoi e pauza.

In pauza facem turul cladirii.

– Ah, ce frumos este! spun ei. De unde se cumpara suveniruri?

Iar ma pufneste rasul, iar trebuie sa joc in rolul adultului serios si sa le explic ca doamna vinde CD-uri, nu suveniruri.

– Cu muzica de-asta? Aoleu, cine vrea sa asculte si acasa? striga ei, uimiti.

Vorbim despre melomani, orchestra si instrumente (despre care au invatat la ora de muzica), despre dirijor si solist, apoi gongul ne cheama inapoi in sala.

Urmeaza o simfonie superba, in timpul careia ei urmaresc pe program la ce parte am ajuns si numara becurile din sala, in timp ce-i cuprinde o dulce toropeala. Aplauzele nu mai contenesc! Dirijorul revine din culise de vreo trei ori, primeste flori, este ovationat, iar ei, treziti din toropeala, amintindu-si experienta din prima parte, striga speriati:

– Teacher, o sa mai cante inca o simfonie la bis?

Coborand pe treptele in spirala catre iesire, ii intreb cum li s-a parut:

– A fost frumos, spun ei, dar ne-am si plictisit, parca nu se mai termina. Si toata lumea aia care tusea, si tavanul asa de incarcat, si istoria de pe pereti… Parca nu mai aveam stare si ne venea sa radem, de cateva ori ne-am ciupit ca sa uitam de ras.

Vorbesc repede, toti odata, topaie in jurul meu si se imping.

– Mai, copii, dar voi frumos nu stiti sa mergeti? Uite, coboram niste scari. Nimeni nu fuge, nimeni nu se impinge, mergem civilizat, suntem imbracati frumos… Si pe mine ma luase somnul la ultima parte, dar nu m-am foit, nici nu mi-am scos telefonul sa vad cat mai e, cum de eu pot sa ascult linistita o simfonie si voi nu?

– Pai noi suntem copii! striga ei.

– Ei da?! Si eu ce sunt?

– Adulta!

– Si daca esti adult ce ti se intampla? Esti mai mare? Ai patru ochi? Iti mai creste un nas? Cum de adultii pot sta cuminti si copiii nu?

– Nici macar nu esti mai mare, rade o fetita. Uita-te la tine, esti mai scunda decat Raluca!

– Tocmai. Nu sunt mai inalta decat voi (eram anul trecut!), n-am doua nasuri, nici patru ochi si totusi eu stau cuminte si ascult si voi nu.

– Pai e altfeeeeel… se chinuie ei sa explice.

– Cum altfel?

– Pai adultii au alte ganduri si de-aia lor nu le vine sa rada!

Pana la urma, chiar asa si este. Avem alte ganduri, asa-zis serioase. Dar avem si capacitatea de a ne pune la mintea lor. Insa e nerealist sa credem ca si ei se pot comporta ca niste adulti in miniatura. Pana la urma nici nu trebuie. Sunt minunati asa cum sunt, de 12 ani.

La final, bineinteles, aud:

– Teacher, ne mai iei cu tine la Ateneu? Am fost destul de cuminti?

Ce ziceti, ii mai iau? :-)

Aplauze!

Standard

Pe scena: printi si printese; in sala: copii si parinti, sau, daca preferati, oameni si copii . Cu totii ne dorim sa mergem un pic pe poante, cu mersul acela maruntel al balerinelor, sa facem un salt si inca unul, sa ne rotim cu gratie mainile deasupra capului cand iesim de la spectacol. Holul e plin de printese mari si mici, care se rotesc in piruete infinite, fiecare rapita de-un print imaginar, in propriul vis cu ochii deschisi. Afara, in parc, printesele continua sa salte, ba chiar si acum cand scriu aceste randuri printesa din mine se roteste pe poante si face plecaciuni, imbracata in cel mai frumos tutu galben!

Vorbesc despre baletul „Frumoasa din padurea adormita”, de la Sala Palatului (multumesc, Edith, pentru invitatie!), dar la fel de bine as putea sa vorbesc si despre spectacolele de teatru, muzica si dans realizate de elevii nostri, la care am asistat azi.

A fost o zi artistica, fara doar si poate, luminile rampei s-au stins abia de curand si palmele mi s-au inrosit de atatea aplauze, toate meritate.

Mi-as dori sa mergem din cand in cand prin oras pe poante, cu pasi maruntei si sa ne rotim cu gratie mainile deasupra capului in acordurile unui Ceaikovski imaginar.

Si abia astept s-o revad maine pe Evike! <3

Din ceas dedus

Standard

Nu se poate povesti o rapsodie de Bartok, nu se poate povesti o vioara Stradivarius, nici un Tomescu cantand la ea, sau un Horia Mihail la pian… dar totusi eu voi incerca, pentru ca a fost un concert deosebit si, totodata, o ocazie de a ajuta copiii cu deficiente de auz, de care eu ma simt in mod special legata.

Nu aveam inca doi ani cand mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu Alba ca Zapada si cei sapte pitici de la televizorul alb-negru din sufragerie. Am apropiat urechile de boxe: intai stanga, apoi dreapta. Ceva nu se auzea bine. Un an si o multime de audiograme si electroencefalograme mai tarziu se confirma ceea ce eu intuisem la nici 2 ani: urechea stanga era… surda. A cui e vina ca avem un copil surd? plangeau parintii. Dar copilul nu era surd! Nici macar hipoacuzic! Dumnezeu ma inzestrase cu o ureche dreapta minunata, care – surzenia fiind congenitala – a preluat inca de la inceput functiile urechii „blege”, incat nimeni vreodata n-a banuit nimic. Trei mici probleme am: nu aud daca mi se sopteste la urechea stanga si in general evit sa asez in stanga oameni cu care am de gand sa vorbesc; nu localizez sunetul si nu am auzit niciodata stereo, deci chestii gen basi, subwofer si tehnologii inalte sunt lost on me. Dar am amintirea unor clipe de cosmar de otita la urechea „buna”, cand auzeam ca din apa si mai ales amintirea unei zile anume, cand stateam la coada la Alimentara iar urechile-mi erau asa infundate, incat nu auzeam ce vorbeau oamenii din fata mea, iar masinile treceau pe strada alunecand, fara sa faca niciun zgomot.

Acelei lumi de tacere ii canta acum Alexandru Tomescu si Horia Mihail, intr-un turneu Stradivarius care a contribuit la strangerea de fonduri pentru copiii hipoacuzici. Iar azi la Sala Radio a avut loc ultimul concert din acest turneu si sunt fericita ca am mers, am ascultat, am putut sa ma bucur de muzica si de placerea reala cu care acesti doi artisti canta pe scena.

Pentru campania „Ai auzit de mine?” se poate inca dona prin telefon sau sms:

Apelati numerele 0 900 900 692 (2 euro), 0 900 900 694 (5 euro), 0 900 900 690 (10 euro) in reteaua Romtelecom.

Trimiteti SMS la numarul 848 (2 euro) in retelele mobile Vodafone, Orange sau Cosmote.

Numerele sunt puse la dispozitie in mod gratuit de catre parteneri. La tarifele de mai sus nu se percepe TVA. Donatiile sunt directionate catre copiii cu deficiente de auz din Romania prin Tasuleasa Social, partener al campaniei.

Nu mi-am dorit niciodata sa cresc mare

Standard

Serios. Cand eram mica ziceam ca vreau sa ma fac florareasa sau tiganca cand o sa fiu mare. Apoi au intrat in top bibliotecara si profa. Prin clasele primare imi inchipuiam ca oamenii se transforma total, adica copiii dispar pe la 20 de ani si poc! apar in locul lor „oamenii mari” cu pardesiu, pantofi cu toc, barbat si copii acasa. Si casa, fireste. Nimeni nu mi-a explicat procesul de crestere, iar eu singura n-am stiut sa-l constientizez. La 20 de ani, asadar, am avut o mare problema: nu disparuse copilul, iar pantofii cu toc nici gand sa-si faca aparitia. Pe la 23, mai ales dupa ce trecusem foarte aproape de temuta casatorie, am inceput sa ma chinui sa port pantofi cu toc si pardesiu. Inutil; nu eram eu.

Casatoria a fost alta tema care nu m-a preocupat, deoarece imi inchipuiam ca e – oricum – inevitabila, deci cand ii va veni vremea n-am sa pot scapa. Sincer, mai degraba imi doream sa scap, ca tanti Elena, ciudata colega a mamei de la scoala, care era necasatorita la 30 de ani si toata lumea ii deplangea soarta. Mie mi se parea, dimpotriva, ca Elena, cu mica ei garsoniera din Titan, plina de carti si foarte frumos aranjata, traieste o viata de vis. Nu tipa nimeni la ea (cum tipa la noi tata, cand era nervos), nici o soacra n-o bate la cap si e libera sa faca ce vrea si cand vrea. Sigur ca era pacat ca nu avea copii, dar in afara de asta Elena era un model de viata altfel. Stiam, totodata, ca era „rau” sa fii asa, deci m-am straduit din greu sa intru in tiparele trasate de mamaie, in vreme ce o infruntam – aparent – cu vorbe care stiam ca o supara, gen „ba n-o sa joci la nici o nunta, pentru ca eu n-am de gand sa ma marit!”

Si totusi copiii se fac oameni mari, cel putin pe dinafara, fie ca vor asta sau nu si timpul m-a transformat intr-o tanti care n-a uitat sa se joace si sa fie copil, dar stie si sa bea cafea cu celelalte tanti, sa vorbeasca despre „lucruri serioase” si sa gateasca. De unde rezulta ca unele lucruri pur si simplu nu sunt cum vrem noi, ci sunt asa cum sunt.

La multi ani, tanti Elena! Nu ti-am spus-o niciodata, dar cred ca esti minunata :)

P.S. Ne-am gandit si la Dana azi, de ziua numelui ei. Am adus prajituri si Rafaello, asa cum ne aducea ea tot timpul. Si i-am zis la multi ani, oriunde ar fi. Din gandurile noastre nu va pleca niciodata. Mi-e dor de tine, minunato! E mereu vineri de cand ai plecat…

Lipici sau scoci

Standard

Sunt OBOSITA, cu majuscule, adanc si dureros. Ma dor ochii de somn de cand ma trezesc pana ma culc, mananc numai porcarii pentru ca nu ma organizez niciodata suficient cat sa-mi fac ceva ok de mancare [am devenit dependenta de supa instant la plic, otrava curata] si de la vremea intunecata si mohorata am senzationale (si apasatoare) dureri de cap.

Vreau sa fac o excursie la care nu mi se inscriu destui copii, masina are un senzor defect si imi tiuie lampa si ma streseaza, am gasit o garsoniera sa ma mut, dar brusc mi-a sarit in cale si-un apartament cu 2 camere in conditii mai bune, ce sa fac?

Deloc de mirare, as vrea sa dorm nonstop, sa mananc ciocolata si sa citesc. Si sa ies din casa cand o veni vara!

Website Story (2010)

Standard

Am fost la film, am vazut Website Story, mi-a placut. E suficient de dezlanat ca sa gasesti ceva sa-ti placa la el si are marele avantaj de a fi scurt. Nu apuci sa te plictisesti. In rest, o lume de reclame si bani gata, pitzi si baieti rai, parinti handicapati emotional si copii crescuti cu iutub, o groaza de stand-up comedy, coloana sonora foarte obvious, Florin Piersic Jr. si Dragos Bucur deliciosi si ceva mesaje morale in your face despre educatie, tineret si internet. Cum ii spune si titlul.

L-am vazut la Plaza Romania, nu stiu cat a costat biletul, ceea ce-mi aduce aminte ca nu i-am dat Georgianei banii pe el. Diva, sa-mi amintesti la scoala!

Regia: Dan Chisu

Povestea aici.

Ploua in mai, e malai

Standard

Vecina, artagoasa: Vine ploaia, vine iarna din nou!

Tata, usor mirat: Da, nu vezi ce vant?

Vecina: S-a intors iarna, asta se intampla!

Tata: De la vulcanul ala!

Vorba vorbei: al maig, cada dia un raig.

Mie mi se pare ca ploua ca la Santiago si e frig ca la omama, astfel ca zilele mi-s o infinita calatorie in taramul nu-mai-este. Too much past, too little present :) Imi lipseste ceasca de ceai fierbinte.

La casa de los espiritus (Isabel Allende, 1985)

Standard

Era sa putrezeasca in biblioteca, foile i se desfacusera inca dinainte sa o primesc – imprumut – acum vreo sase ani. Intr-o editie Humanitas veche, cu coperta albastra, Isabel Allende aparuse la un moment dat intre cartile din raftul „de imprumut”, unde statea alaturi de Comoara grecilor, Insuportabila usuratate a fiintei si alte cateva romane pe care le-am vrut cu staruinta, dar nu le-am putut niciodata termina de citit spre posibila disperare a proprietarilor care mi le-au imprumutat de ani buni.

Azi am deschis-o iar la prima pagina si ceva a fost diferit: probabil ca ziua de azi o astepta „Casa spiritelor” cea destramata, caci de data asta nu mi -a opus deloc, a chiar si-a rostogolit singura paginile cu spor, iar vorbele mi-au zburat prin ferestrele ochilor ca un roi de fluturi hipnotici. Am inceput-o la bucatarie, printre farfurii pline cu mancare, apoi vase de spalat, am continuat-o in parc, printre mame cu tanci in brate si fanfara care canta Hava Nagila si-am sfarsit-o mai adineauri, in patul meu de acasa, unde am oftat de fericire ajungand la ultima pagina si citind acolo chiar vorbele inscrise la inceputul cartii. Se mai ascundea in acel oftat si multumirea de a fi reusit sa citesc, in sfarsit, ceva de Isabel Allende, si bucuria de a fi terminat o carte intr-o singura zi (ca-n vremurile bune!) si satisfactia ca a meritat sa-mi petrec ziua intorcand paginile „Casei spiritelor”, pentru ca nu m-a dezamagit nici cu o litera.

Desi nu urmeaza nicidecum sa-mi declar dorinta de a citit „tot” de Isabel Allende, sunt fericita ca realismul magic n-a avut note false si ca inca mai rezonez la povesti cu bunici clarvazatoare si nepoate cu parul verde din indepartata America de Sud.

Pontice la Muzeul Literaturii Romane

Standard

Noaptea Muzeelor 2010 nu m-a mai atras. Dupa 2007, 2008 si 2009 nu prea mi-au mai ramas muzee nevazute si, in plus, am devenit mai reticenta sa ma alatur multimilor ude sau transpirate (dupa caz) care boncaluiesc pe strazi si umplu pana la refuz salile si scarile muzeelor.

Un singur muzeu insa parea interesant, totusi: muzeul literaturii romane, de pe bd Dacia. Care oferea si un concert de muzica medievala si proiectia filmului „Eu cand vreau sa fluier, fluier”.

Pisique parcata la loc sigur pe Iorga, am purces la vizitarea muzeului.

Deceptie! Intalnirea cu literatura romana e una dezlanata, fara sens, cap si coada, uneori chiar si fara o minima eticheta pe exponatul #223 foaie de manuscris olograf. Cine a scris pe foaia aia?!

Muzeul are patru camere si o sala de conferinte. In camere sunt expuse cu zgarcenie manuscrise de la coresi pana la cartarescu, dar si o presa de tiparit, papionul lui Rebreanu, fotoliul si pianul lui Sadoveanu si alte memorabilia ale marilor scriitori… fara niciun context, fara explicatii si absolut sterp. Probabil explicatiile zac ascunse in plasmele care impodobesc peretii, unde, daca ai rabdare, poti citi toata istoria literaturii romane. Dar eu sunt un viztator din ala care trebuie sa poata intelege povestea dintr-o singura privire, fara sa apeleze la mijloace multimedia altfel decat ca distractie, sau pentru a obtine informatii suplimentare. Eu sunt un vizitator care vrea panouri mari cu explicatii pe pereti, vrea birouri de scriitori reconstruite, vrea manuscrise intregi xeroxate si puse la rasfoit intr-o „biblioteca”, vrea the insides of literary creation, vrea publicatii literare, cronologie si o camera unde sa poata scrie si el daca are chef, propria sa contributie la istoria literaturii :) Nu-mi plac muzeele moarte, or muzeele noastre sunt sefe peste dinozauri!

Dar sa nu mai criticam le musee de la litterature roumaine, pentru ca acolo am asistat la concertul de muzica medievala si-am devenit fan formatia Pontice. Cei sase canta muzica de trubaduri, piese mai lente sau mai saltarete intr-o orchestratie foarte originala, cu castaniete, rainstick, vioara, tobe, tamburina si o gramada de alte instrumente populare din toata lumea. Muzica este europeana. In seara asta ne-au cantat din Rusia, Spania, Italia, Ungaria, Serbia si Bulgaria, dar si piesa care mi-a placut cel mail mult: Moreninha linda, din Brazilia. A fost pur si simplu minunat: fiecare cantec mi s-a parut ca tine o vesnicie si nu ma puteam satura de ritmurile saltarete. M-am gandit de-a valma si la Tri Yann si la Savina Yannatou si la Manolo Rico si la Galicia si la Sighisoara… si-mi doream sa nu se mai termine. Trebuie sa fac rost de CD. Si, de-acum inainte, sa urmaresc concertele lor din Bucuresti. Merita.

Asta a fost Noaptea Muzeelor 2010. O deceptie si-o noua iluzie. C-asa-i in tenis.

Malahit

Standard

Port la gat un pandantiv din malahit din Congo.

And am not contain’d between my hat and boots :-)

La urechi port cercei de malahit-nu-stiu-de-unde.

Dar mai am si cercei din malahit-din-alta-parte.

Si cercei inegali din malahit proaspat spart.

Iar in colectie am si un malahit neslefuit care seamana cu un soldatel de plumb.

Dintr-un motiv pe care probabil biografii mei il vor explica numai apeland la notele psihanalistului meu (:D), am o reala pasiune pentru carbonatul de cupru, numit si malahit, o piatra de un verde perfect care, pe deasupra, mai este si semipretioasa! Pasiunea a aprut brusc, la vederea culorii vezi, imposibil de redat in cuvinte, a gemei si a inflorit gratie cunostintelor de mineralogie ale colegului meu Vio, care mi-a povestit despre concretiuni, precipitari si multe alte chestii chimice, plus ceva detalii geografice (cum ca s-ar gasi numai in anumite parti ale lumii, mai ales in Africa, dar si in Amerique du Sud si-n Statele Unite pe alocuri). Mama a completat cu informatia enciclopedica deosebit de interesanta cum ca la Ermitage s-ar gasi o vaza uriasa de malahit: este! si chiar e uriasa [pardon, litota, it’s not small at all :))] si iata-ma-s, malachite-freak, cu un ochi deja format pentru minunatul verde, ignorand cu dispret smaralde, azurite, jad si alte verzituri.

Malahitul e destul de scump. In functie de lucratura, bijuteriile cu malahit incep de la 20 de lei si urca pana unde vor facatorii lor, depinzand de cantitatea de piatra, montura in argint sau nu si alte pietricele sau nu pe langa. In general alte pietricele langa malahit nu se mai pun; el singur face toata bijuteria. Tot din malahit se fac cutiute de bijuterii (pe la suta de lei bucata), tot felul de sculpturi mici si mari, scrumiere si alte recipiente care se vand pe la targurile de bijuterii.

Si totul a inceput cu vederea acestei mese (?), anul trecut in Palatul Versailles:

sursa foto

donquijotesca

Standard

Traiesc in iluzia ca lumea nu este un han la care trag birjari si servitoare, ci un palat stralucitor, in care intalnesc cavaleri de soi si preafrumoase domnite. Desigur, lumea nu este nici una nici alta, ci probabil un talmes-balmes din cele doua, mai ales acum cu democratizarea comunicarii, web 2.o si  conversatia globala.

De cele mai multe ori Sancho nu e acolo sa-mi spulbere iluzia („vad! vad! eu vad numai… oile!”), de aceea imi iau ocazional partea de dusuri reci, palme peste fata si coarne in burta si ma vad nevoita sa ma retrag la umbra si sa numar ce mi-a mai ramas din masele…

Revanche (2008)

Standard

La Festivalul de Film European de la cinema Studio am vazut ieri Revanche (2008). A fost din seria „film european lalait, cadre prea lungi (aproape interminabile) si inutile, ce-ma-intereseaza-pe-mine-cum-isi-leaga-nenea-sireturile”, dar suficient de haios ca sa stau pana la sfarsit.

Si totusi poate n-as fi scris despre el, daca n-am fi avut parte la film de niste patanii demne de filmele cu prosti.

– Vezi ca s-ar putea sa fie fara subtitrare, m-a avertizat Madek de cum ne-am decis sa megem. Ieri am fost la unul frantuzesc si n-a fost subtitrare deloc.

Oho, film austriac fara subtitrare. Sounds like fun.

10 lei pe bilet, locuri in sala destule, filmul a inceput imediat si amandoua tremuram de nerabdare sa vedem daca e subtitrat sau nu. Surpriza! Filmul nu avea sonor deloc. Ciulim urechile. Nada. Hmmmmm…

un iaz auriu, in iaz cade o piatra, se produc cercuri… generic… un tip tunde iarba pe peluza, din bucatarie il priveste o femeie… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren. deodata sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si sigur isi vorbesc… tacere

Heeeei! striga sala catre camera de proiectie. Sonorul! Aplauze, huiduieli… si se taie filmul. Apare un ecran de windows cu playerul cu filmul pe desktop, iar alaturi alte documente, subtitrari, un .xls pentru Cristina si reluam!

un iaz auriu, in iaz cade o piatra – pleosc -, se produc cercuri – cirip-cirip -… generic… un tip tunde iarba pe peluza – bruuummmmm, face masina de tuns – din bucatarie il priveste o femeie care spala vase – poc, poc, se lovesc farfuriile, cling-cling -… titlu… un alt tip asezat pe pat priveste cum trece un tren -sunet de tren. suna la usa. tipul sare din pat si se duce sa deschida usa; la usa e o femeie si femeia zice ceva si… NU E SUBTITRARE!

Alte urlete, alta distractie. Bagai subtitrareaaaaa! Avem iar parte de frame-ul de la player si apare pe ecran un mouse care se chinuia sa insert subtitles. Victorie!

Si-o luam de la inceput… Ba nu; reia doar de unde suna femeia la usa.

Filmul trece cand greu cand usor, cand cu somnolenta, cand in alerta pentru ca e amuzant, sau se intampla ceva. Politistul se intoarce acasa, deprimat, pune capu-n palme si zice, parca pentru a se auto-convinge:

– Stii ca tintesc bine. Tot timpul tintesc bine.

– Ja, natuerlich, Schatzi, raspunde nevasta… dar subtitrarea nu mai tine pasul. Tot timpul tintesc bine s-a  lipit de ecran. Filmul continua; e un moment important, hotul si vardistul au dat nas in nas… pe ecran se lafaie acelasi Tot timpul tintesc bine.

Of, si mai erau zece minute pana la final! Iar rumoare, strigate, „Alo! bai, zombi! vezi ba ca s-a blocat!”, usi trantite, lume pleaca… in timpul asta filmul curge si politzaiul tot timpul tinteste bine.

Dar „zombi” se prinde de eroare, sare iar la butoane, iar mouse-ul, iar incarca subtitrarea, iar traage nitel sa dea filmul de unde s-a blocat [„nuuuuuuuuuuu! in ritmul asta dormim aici!”] si vedem in sfarsit finalul in coada de peste, cu tot cu traducere.

Multumim cinema Studio, multumim festivalul de film european, multumim casa de bilete care incaseaza 10 lei pe asa niste dume jalnice. Nu ne mai asteptati; va dura ceva pana sa revenim :)

Stalker

Standard

– Buna ziua, zice domnul [inalt, chelios, cu ochelari funduri de borcan si costum demodat ou-de-ratza]. Stiti cumva la ce ora incepe spectacolul?

– La opt, raspund politicoasa.

– Multumesc, zambeste el cu toti dintii apropiindu-se de mine de parca voia sa ma inghita. Sunteti frumoasa, adauga.

– Multumesc, zic si plec.

Stau la semafor, sta si el; traversez, traverseaza si el. Fundurile de borcan s-au lipit de… fundul meu. Ma prefac ca nu bag de seama – spatiul public e al tuturora, deci treaba lui pe unde circula si atata timp cat nu vorbeste cu mine n-am de ce sa-l apostrofez. La urmatorul semafor trebuie sa ne oprim iar; de data asta e fix in spatele meu si respira greu. Ma dau mai incolo si se muta si el imediat, tot in spatele meu. Abia astept sa intru-n cafenea, sa ma intalnesc cu amica mea si sa scap de oul-de-ratza libidinos.

Ajung acasa, deschid calculatorul, un email al carui expeditor mi-e necunoscut.

„Te-am vazut azi pe strada”, graieste mesajul. „Erai frumoasa.”

Oh, for God’s sake!

Badminton in IOR

Standard

M-a prins dorul de natura, de iarba verde si de joaca! Pisique is back si ma poate duce (desi nu e complet reparata, fiindca tot se aprinde lampa aia a lui Aladdin pe bord… o fi senzorul, o fi pompa de ulei, cine le mai stie?), asa ca ieri am profitat c-aveam in portbagaj paturica rosie de la picnic si-am fugit in IOR cu Madalina, sa jucam un badminton si sa citim pe patura. Dar ne-am ratacit (!!) si-am ajuns la AuChan, ceea ce a fost chiar mai bine, fiindca ne-am luat sucuri si fructe.

IOR in acest moment e unul dintre cele mai frumoase parcuri din Bucuresti. Mi-l amintesc salbatic si urat din copilaria mea, mai mult ciment decat iarba, cu niste tevi ruginite si un lac murdar. Acum este o gradina uriasa, plin de fantani arteziene, pomi si flori, cu un chiosc in care sambata si duminica canta o fanfara, cu alei umbroase si terase deloc scumpe si foarte placute. Si e plin de copii! Cred ca e parcul cu cea mai mare densitate de copii din Bucuresti ;-)

Paturica pe iarba, ne-am scos cartile (eu citeam „A Wrinkle in Time”, Mada citea „Agonie si extaz”), dar foarte curand m-a furat peisajul si-am inceput sa visez, cu ochii atintiti spre cer, printre crengile copacilor. Alaturi era o terasa si ne venea un zumzet de glasuri, din foisor canta fanfara (la kalinka maia era sa sarim de pe patura si sa incingem un dans!), pe banca discutau domol doua doamne in varsta. Cea mai in varsta i-a spus celeilalte, cand sa plece:

– Daca nu va suparati, am sa ma sprijin de dumneavoastra pana invat din nou sa merg…

Paturica era calda, in iarba cresteau papadii si uneori la picioarele noastre se oprea amusinand cate un caine.

Apoi am jucat badminton (palete cumparaseram de la AuChan – de data asta paletele au fost bune, dar fluturasul nu zbura bine), ne-am imprietenit cu un baietel pe nume Francesco, care ne tinea scorul si-am fi putut sta acolo pana noaptea, daca fanfara, dupa o mica pauza, n-ar fi inceput iarasi sa cante si noi sa simtim ca ne gadila talpile. Asa ca ne-am dus la fanfara!

In partea a doua am nimerit si o sole mio, dar si nitel flamenco, si YMCA si alte piese cunoscute. Era plin de copii si parinti care dansau – mi-a placut foarte mult atmosfera.

Apoi ne-am intalnit cu Meli, Lisa si Buni, cu care am jucat badminton si coarda. Am intins patura sa stau cu Lisa, pana cand mama ei juca o partida de badminton cu Madalina. Lisa sedea langa mine cu fata in palme si ofta:

– Oae cand o sa temine mami cu – cum o cheama? Cataina?

– Madalina.

– … cu Madaina, ca sa joace si cu mine beminton?

Si mai tarziu, cand mami o striga sa joace:

– Nu ma duc sa joc, pentu ca nu sunt piceputa.

Nici eu nu eram deloc priceputa la 6-le buclucas cu coarda, drept care nu m-am lasat pana cand n-am „inteles” miscarea si-am reusit s-o reproduc. Pur si simplu toata lumea reusea s-o faca doar uitandu-se la cineva care-o stia: uite-asa, pac, pac, pac. Eu eram antitalent :)) Pana nu mi s-a explicat in termenii cei mai teoretici, cu miscari de inot, icsuri in aer si semntul infinitului, dar mai ales pana cand n-am aflat amanuntul esential ca mana se intoarce intre o miscare si alta, nu am reusit. Mare lipsa la capitolul inteligenta bodily-kinaesthetic sa trebuiasca sa mi se povesteasca o miscare si s-o inteleg constient, in loc s-o preia direct inteligenta aceea a corpului!

Seara s-a incheiat la Green Tea, cu un Turkish Apple Tea dulceag si aromat, servit in curte, la o masa cu lampita, la lumina careia am citit si ultimele pagini din „A Wrinkle in Time”.

Azi mergem la muzeul de arta si, daca ne permite ploaia, la concertul de Ziua Europei din fata Operei Romane.

Vineri am fost la picnic

Standard

O idee foarte inspirata de la o eleva din clasa: sa mergem la un picnic cu clasa noastra (6 B). Zis si facut: am obtinut aprobarile necesare, ne-am pregatit fiecare cu cate ceva, ne-am adus jocuri, minge, aparate foto si paturi si-am iesit in natura, la Casa Alba, aproape de Academia de Politie. Locul a fost foarte bun, pentru ca am avut nu doar iarba si spatiu sa jucam mingea, ci si parc cu leagane, terenuri de baschet si cosuri de gunoi sa aruncam ceea ce ne-a ramas. Absolut perfect. Cu aceasta ocazie m-am dat in leagan tare de tot, m-am invartit cu Isa, iar Diana si Ari m-au invatat campionatul de sarit coarda, din care am avut MARI (dar mari!) probleme cu 6-le, adica miscarea cea mai simpla, care nici macar nu presupunea sa sari, ci doar sa invarti coarda intr-un mod pe care eu pur si simplu nu reuseam sa-l prind :))

Pozele sunt graitoare si sper sa repetam actiunea cat de curand!

Leapsa pe citite

Standard

El dia del llibre i de la flor a trecut in super viteza – cu inspectia si tot stresul aferent – de nici n-am avut timp sa ma gandesc la targul de carti de pe Rambla, sa plang dupa BCN, sau macar sa ii scriu lui Montse, care mi-a trimis si anul acesta un superb trandafir virtual. Azi insa o sa vorbesc despre carti, folosind ca pretext leapsa furata de la Octavian >:D<

Câte cărți ai citit până acum în 2010?
Am citit poate in jur de 30, desi nu le-am numarat.

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?
De obicei citesc mai multa fictiune si nici anul acesta nu face exceptie. Dar totusi cam o treime anul asta sunt non fiction pentru ca deh, trebuie sa-mi invat pedagogia si metodica.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
Egala, cred. Cartile pentru scoala se intampla sa fie mai mult scrise de femei, iar cele din timpul liber de barbati – dead white males or not. N-as vrea insa sa stiu care e statistica pe rase si culturi, pentru ca ma tem ca-s foarte limitata la Europa, America (nord si sud) si omul alb, desi nu intentionat.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?
Cred ca „Plansul lui Nietzsche” de Irvin Yalom.

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?
Probabil ca deja i-am si uitat titlul, autorul si chiar existenta. Daca ma enerveaza, o retin. Daca nu-mi place insa, e ca si cum n-ar fi fost. De obicei nici nu termin de citit cartile care nu-mi plac.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?
Cu siguranta, dar mi-e greu sa spun nume pentru ca de obicei citesc cam 3-4 carti in paralel si-s cu fiecare in diferite stadii. Oricum neterminata ramane de anul trecut Oryx and Crake, din care mai am foarte putin.

Care e cea mai veche carte citită?
O carte de geografie din 19… si putin.

Dar cea mai nouă?
2010 – Camilla Lackberg cu „Printesa gheturilor”

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?
„A trai pentru a-ti povesti viata” si „The Giver”

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?
Lunga mi se pare cartea lui Gabito Marquez, din care citesc cu lingurita in fiecare seara. Desi cea mai lunga a fost, cu siguranta, seria lui Stieg Larsson (cateva mii de pagini din trilogia Millennium).

Cea mai scurta carte? Cateva de Adrian Nuta care par niste brosuri, dar iti remodeleaza mintea.
Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?
De la biblioteca scolii citesc nonstop. Imprumutate – cateva, dar trei in mod special… Dar cele mai multe sunt noi, cumparate de mine. Am acest hobby.

Câte cărți citite sunt traduceri?
Cam jumatate. Acum citesc exclusiv in engleza si romana.

Care e cel mai citit autor anul acesta?
Irvin Yalom, pe care il rog pe aceasta cale sa nu se opreasca niciodata din scris!

Ai recitit vreo carte?
Da! Ca in fiecare an, am recitit „Mirona”. Pe urma am recitit Yalom, „Plansul lui Nietzsche” si „Calaul dragostei” si probabil si altele. Ah, si pe Dinny Cherrell si toate cartile pentru scoala (Death of a Salesman, Great Gatsby and stuff).

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?
Mikael Blomkvist :))

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?
Suedia, o tona de Suedia! Dar si US of A, Columbia, Anglia in diferite epoci, lumea Wyrmilor, Franta.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?
Annie Bentoiu – al doilea volum de memorii. O incepusem si mi se parea plictisitoare, dar mama m-a convins sa-i mai dau o sansa.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?
Irvin Yalom.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?
Nu. Cred ca fiecare carte are timpul ei.

Acum citesc memoriile lui Gabriel Garcia Marquez, impreuna cu Zaharia Stancu si „A Wrinkle in Time”. Si la scoala am o carte despre functionarea creierului, destul de simplista, dar interesanta.

Aici e inspiratia dumneavoastra

Standard

Nu stiu despre ce mai scriam in alte timpuri, dar in ultima vreme ma intreb din ce in ce mai des ce caut eu aici si ce se intampla cu blogul meu. Sambata, cand m-a sunat Cristiana sa-mi propuna o iesire la teatru la „Cantareata cheala” mi-am dat seama ca fix asta e singura piesa la care am ajuns in stagiunea 2009/2010 si m-am speriat. Acum ca ceatza s-a mai ridicat de pe munti si incepe sa se intrevada o carare mai vesela printre coline verzi, ma simt ca un calator care-a inaintat greu, cu frica-n oase, printre piscuri abrupte toata iarna, fara macar sa vada unde pune piciorul pentru urmatorul pas, stiind ca-n jur pandesc prapastii. Seara dupa seara m-am luptat cu orele prea scurte, inconjurata de carti, caiete si fise pentru a doua zi. Noapte dupa noapte am incercat sa mai fur ceva din orele somnului pentru a castiga macar o clipa in plus dedicata cititului. Am pus in cui beletristica mea si-am redescoperit romanele clasice. Am privit nostalgic la razele timide de soare care-mi bateau uneori in geam sambata si duminica. Dupa o iarna lunga si grea, as fi fugit afara sa le las sa ma incalzeasca, dar inca nu venise vremea. Ma consolam cu aceleasi cuvinte pe care le repetam copiilor: „Avem in fata multe luni de soare.” Nu-mi puteam parasi inca barlogul. Am amanat pana in ultimul moment tot ce se putea face foarte bine si atunci. Am facut la timp ceea ce nu suferea amanare. Am ras si am plans, am slabit si m-am ingrasat, mi-am uitat prietenii si-am trait o perioada pe pilot automat. M-am intrebat adesea, atunci cand imi venea sa plang si-mi doream sa fiu oriunde, la orice corporatie, sub orice sef absurd si tiranic numai la scoala nu, daca de la ipsos am venit vreodata cu teme acasa cum vin de la scoala. Mi-a fost simplu sa-mi raspund ca nu – asta pentru ca de la ipsos rar veneam acasa pe lumina. Am strans din dinti si-am continuat. In ciuda frigului, in ciuda somnului, in ciuda banilor, in ciuda distantei, in ciuda fricii, in ciuda durerii, in ciuda singuratatii, malgre moi, mai ales in ciuda mea.

Si-acum ca a venit un pui de vara, parca ies si eu din gaoace si ma uit in jur si toate-s vechi si noua toate, iar maine incepe bacul pentru care ne-am muncit doi ani si pe mine ma apuca un plans din ala prostesc ca s-a terminat, gata, a plecat si n-o sa se mai intoarca niciodata si niciun dipiunu sau dipidoi de acum incolo nu va mai fi, cu referent unic, dipiul. Inceputul a fost facut. Maine incepe sa se scrie ultimul capitol. Astept o incheiere pe masura muncii din acesti doi ani. Bafta, dragilor!

1 mai in oras

Standard

La soare totul are alt farmec. Lumina, culorile se schimba. Azi a fost prima zi adevarata de vara si m-am simtit in Bucuresti ca-ntr-un alt oras, cu aparatul foto dupa mine, cu ochelarii de soare, in picioarele goale (fara ciorapi, desi, fireste, in pantofi), turista. Am surprins strazi goale, afise bizare, multa lume in parc si cateva case in paragina prin Centrul Vechi. Si tousi altfel stau lucrurile acolo, iar strazile desfundate de asta-toamna sunt acum pavate si pline de terase de la care rasuna voci in franceza, germana, engleza, italiana… semn ca poate au ajuns si la noi turistii :)

Plimbarea ne-a purtat pana la restaurantul turcesc Divan de pe strada Franceza, unde-am sezut pe pernute si ni s-a servit chebab, bere Efes si baclava. Sa tot traiesti… in Bucuresti! :0

Respiro

Standard

Weekend calduros, nimic de facut, doua zile lungi de lene inainte.

Orasul e gol, „sunt fraieri aia care au ramas in Bucuresti” graieste taximetristul, la Muzeul de Arta ne asteapta „capriciile” lui Goya si mai visez si la o partida de badminton in parc.

Masina e inca la service, dupa aproape doua saptamani. Mi-e greu fara ea, reparatia ma costa foarte mult si abia astept s-o am inapoi in fata casei, pregatita sa ma duca unde voi vrea sa merg :)

Cos alene un nasture la pantalonii trei sferturi carora le-a venit din nou vremea, iar alaturi ma asteapta Zaharia Stancu, volumul de la „Jurnalul” (Costandina, Uruma, Ce mult te-am iubit). As iesi cu bicicleta si-as sta la soare pe iarba.

Totul e posibil vara.