Aici e inspiratia dumneavoastra

Nu stiu despre ce mai scriam in alte timpuri, dar in ultima vreme ma intreb din ce in ce mai des ce caut eu aici si ce se intampla cu blogul meu. Sambata, cand m-a sunat Cristiana sa-mi propuna o iesire la teatru la „Cantareata cheala” mi-am dat seama ca fix asta e singura piesa la care am ajuns in stagiunea 2009/2010 si m-am speriat. Acum ca ceatza s-a mai ridicat de pe munti si incepe sa se intrevada o carare mai vesela printre coline verzi, ma simt ca un calator care-a inaintat greu, cu frica-n oase, printre piscuri abrupte toata iarna, fara macar sa vada unde pune piciorul pentru urmatorul pas, stiind ca-n jur pandesc prapastii. Seara dupa seara m-am luptat cu orele prea scurte, inconjurata de carti, caiete si fise pentru a doua zi. Noapte dupa noapte am incercat sa mai fur ceva din orele somnului pentru a castiga macar o clipa in plus dedicata cititului. Am pus in cui beletristica mea si-am redescoperit romanele clasice. Am privit nostalgic la razele timide de soare care-mi bateau uneori in geam sambata si duminica. Dupa o iarna lunga si grea, as fi fugit afara sa le las sa ma incalzeasca, dar inca nu venise vremea. Ma consolam cu aceleasi cuvinte pe care le repetam copiilor: „Avem in fata multe luni de soare.” Nu-mi puteam parasi inca barlogul. Am amanat pana in ultimul moment tot ce se putea face foarte bine si atunci. Am facut la timp ceea ce nu suferea amanare. Am ras si am plans, am slabit si m-am ingrasat, mi-am uitat prietenii si-am trait o perioada pe pilot automat. M-am intrebat adesea, atunci cand imi venea sa plang si-mi doream sa fiu oriunde, la orice corporatie, sub orice sef absurd si tiranic numai la scoala nu, daca de la ipsos am venit vreodata cu teme acasa cum vin de la scoala. Mi-a fost simplu sa-mi raspund ca nu – asta pentru ca de la ipsos rar veneam acasa pe lumina. Am strans din dinti si-am continuat. In ciuda frigului, in ciuda somnului, in ciuda banilor, in ciuda distantei, in ciuda fricii, in ciuda durerii, in ciuda singuratatii, malgre moi, mai ales in ciuda mea.

Si-acum ca a venit un pui de vara, parca ies si eu din gaoace si ma uit in jur si toate-s vechi si noua toate, iar maine incepe bacul pentru care ne-am muncit doi ani si pe mine ma apuca un plans din ala prostesc ca s-a terminat, gata, a plecat si n-o sa se mai intoarca niciodata si niciun dipiunu sau dipidoi de acum incolo nu va mai fi, cu referent unic, dipiul. Inceputul a fost facut. Maine incepe sa se scrie ultimul capitol. Astept o incheiere pe masura muncii din acesti doi ani. Bafta, dragilor!