Alte timpuri, maica

Standard

Aseara am fost la majoratul unei eleve – o petrecere foarte reusita, la un restaurant din Corbeanca. Bat Ilfovul de nord de la o vreme, mai abitir ca mama acum doojde ani: Vladiceasca, Ciofliceni, Ghermanesti, Snagov, Tunari, Balotesti, Saftica, Corbeanca aproape zilnic intr-o saptamana si-am inceput sa stiu drumurile si comunele si sa nu ma mai mir nici de soselele rablagite pe care se inalta case mandre ca-n Vest, nici de combinatia etern si fascinant romaneasca dintre vile de lux cu gard de beton si casute de chirpici, cu cires in curte si gardut de lemn, incat te simti „la tara-n Romania” si „la tara-n Germania” simultan. Si zic Germania pentru ca acolo am avut eu ocazia sa vad zone rurale extrem de ingrijite si curate, dar poate fi orice tara din vest. Vestul si Estul coexista pasnic in Nordul prin care uneori mai rasar cioturi din Codrii Vlasiei.

Dar vorbeam de majorat. Sarbatorita si-a facut datoria de gazda foarte bine, muzica a fost excelenta (tot Depeche si Abba si Gipsy Kings au animat petrecerea, mai mult decat ritmurile house), mancarea deosebita si atmosfera foarte placuta. Hrant a reusit sa fie sufletul petrecerii si sa nu stea o clipa jos, Ana – sarbatorita – a aparut dupa miezul noptii cu o rochita de Scufita Rosie care o prindea de minune, iar parintii ei au dansat si s-au simtit bine alaturi de invitati.

Si mi-am adus aminte de majoratul meu, fireste. A trecut un secol de-atunci (eram inca in secolul 20 cand sarbatoream eu sweet 18 si visam cai verzi pe pereti), dar nu uit anul ala in care petrecerile de bloc s-au tinut lant si de la singurul majorat „la local” la care-am fost invitata ne-au alungat ca pe niste caini la ora 1 noaptea, de-am batut Bucurestiul pe jos ore-n sir pe un ger de crapau pietrele si ne-am ascuns la mine acasa in bucatarie, pentru ca nici macar o camera a mea nu aveam pe vremea aia… Ugh, ce majorate penibile am mai avut si noi :))

Eu cu casa mea la curte plina de parinti nedoritori de petreceri si o bunica bolnava de nervi ma resemnasem ca voi implini cei 18 ani magici fara nici un fel de sarbatoare… oricum zilele de nastere la noi in familie nu prea contau si petreceri acasa n-am avut voie niciodata. Noroc cu draga mea colega si prietena Georgiana, care mi-a pus la dispozitie (cu voia parintilor, pe care-i vazusem adesea si cu care ma intelegeam foarte bine) apartamentul lor din Salajan, unde-am petrecut cei 18 ani alaturi de colegi si prieteni.

Ieri o admiram pe Ana cat e de frumoasa si de independenta la 18 ani si nu puteam sa n-o compar cu mine, cu noi, pentru ca si colegii mei de generatie erau la fel de mototoli la vremea aia si ma gandeam cum s-au schimbat totusi parintii fata de acum 15 ani si ce bine e ca s-a intamplat asa.

Regret foarte mult (la limita plansului de mila de mult!) ca n-am avut niste parinti care sa ma sustina in viata, ca a trebuit sa fac totul pentru a ma reabilita in ochii lor, in loc sa pornesc de la un capital de incredere pe care sa-l sporesc. Increderea pe care o am azi in mine mi-a luat multi ani s-o construiesc si chiar si acum am momente cand ii simt critici, simt ca se indoiesc si ma doare lucrul asta. Ca sa nu mai vorbim de ideea ca in ochii lor sunt si raman vesnic copil – poate doar casatoria sa le schimbe ideile, macar atunci voi fi „la casa mea”, mai trec si eu un nivel la jocul asta de-a viata. Ii judec, insa sunt constienta si de dragostea lor si de dedicarea lor fata de familie si de propriul lor nivel scazut de incredere in sine… De mine depinde sa repar lucrurile pentru copiii mei si au dreptate cei care spun ca iti retraiesti propiile dureri la diferite varste ale copilului… eu aseara am devenit constienta de o suferinta foarte mare traita la 18 ani, cand am avut parte de un majorat de forma, urmat de o accentuare dureroasa a dependentei fata de mama si tata, carora le era frica sa ma lase sa cresc. Mult mi-a luat sa-mi stabilesc propriile limite, dar si mai mult mi-a luat sa inteleg ca exista limite si sunt bune, chiar daca impunerea lor doare enorm.

Povesti nemuritoare intamplate such a long time ago… de fapt sper sa fie pieritoare, nu nemuritoare si sa ajung intr-un final pe care-l astept demult sa plec. Nu sa ma plec. :)

Multumim, Ana, pentru invitatie, atmosfera si darul neasteptat pe care mi l-ai facut: momentul de auto-descoperire in care-am mai crescut cu un cot in proprii mei ochi! Sa ai parte de rezultatele dorite la Bac si mult succes in continuare! La multi ani!

Anunțuri

Un răspuns