„Los Cran”, liceul si casetele de 60 (si intermission)

Standard

The Cranberries au aparut in viata mea in clasa a 9-a, cand am ascultat „The Icicle Melts” si am fost vrajita de vocea lui Dolores si de accentul ei [oi-should-nought–have read the paper todaaaaay– cause a choild-choild-choild-choild he was taken away–]. Ar fi cazut poate in uitare daca la romana nu s-ar fi vandut la taraba casete piratate cu „No Need to Argue”, sau daca eu, trecand in ziua aceea pe langa carcasa mult-doritei casete, n-as fi avut cei 3000 de lei trebuinciosi ca sa mi-o cumpar. Dar aveam chiar 6000, asa ca a aparut in viata mea si Bon Jovi. Despre el, insa, cu alta ocazie.

Caseta cu No Need to Argue a fost urmata de To the Faithful Departed si de Bury the Hatchet (tot casete) si mi-a adus mai multa bataie de cap decat pot sa-mi amintesc, in special sub forma de certuri cu mama, care innebunea subit cand o auzea pe „urlatoarea aia”. Bine, era si varsta, 14-16 ani, adolescenta si rebeliunea asociata. Urlatoarea urla la maxim, mama ii facea concurenta (mama e cea mai calma femeie din lume, deci cred ca-i displacea amarnic de ajungeam sa ne certam pe asta. Eu, bineinteles, credeam ca ma uraste pe mine, pe principiu dai in ceva ce-mi place, dai in mine), iar leitmotivul vietii mele era does anyone caaaaaaaaaaa-haaaaaaaaaaaare? cu variatiunea a life spent listening to assholes, it’s funny but it’s true.

Deci „los Cran” vin de acolo, fix din nucleul ala de sentimente amestecate si exacerbate care se numeste adolescenta unui om. Sa ma mai mir ca mi-au dat lacrimile cand am auzit Dreaming my dreams? * pentru ca nu tot ce e Cranberries vine de acolo, doar No Need to Argue. Restul n-au prins teren asa fertil :)

Din 1994, sa sarim la 1999 toamna. Sfarsit de octombrie, inceput de semestru, plictiseala. Ne baga internet in Pitar Mos si Livia ne face la toate adresa de mail. Prima mea adresa, care nu mai exista: chrisanghelina@k.ro. Evident, nu-mi scria nimeni. Era la fel ca si cu mobilele: nu te suna nimeni, ca prietenii nu aveau. Iar internetul era o saracie! Versuri de la Cranberries nu se gaseau nicaieri (dar eram deja experta in „scos versuri”: derulam caseta, puneam pauza dupa fiecare vers si da-i si scrie in caietel! acolo unde nu intelegeam, ascultam de jdemii de ori si eu si frate-meu), pe internet puteai citi, dar nu si scrie… o plictiseala. Pana cand am dat de o pagina care dadea adresele de mail ale unor fani Cranberries.  Am corespondat ani de zile cu doua fete intalnite acolo: Eva din Brazilia si Romina din Argentina. Romina mi-a vorbit de dragostea ei „para los Cran” si impreuna am plans de bucurie la primul concert Cran in Buenos Aires, prin 2005. Acum ii voi scrie Rominei de primul meu concert Cran… dupa 16 ani :) Dolores es mas guapa que en las fotos, amiga. Y esa voz tan maravillosa que tiene… te juro que me saltaron las lagrimas cuando la escuche. Cam asa si eu :)

Azi la concert mi-a fluturat prin fata ochilor adolescenta. Dolores a fost minunata (cu atat mai minunata cu cat la inceputul lunii s-a operat de nodul pe corzile vocale) – cu vocea ei inconfundabila – si a cantat printre marile lor hituri si cateva din cantecele mele de acolo, gen Dreaming my dreams sau Ridiculous thoughts si, mai ales, Ode to my family. Iar cand s-a retras cateva minute si trupa a continuat sa cante, mi-am adus aminte de dialogul meu cu Georgiana, de acum vreo 15 ani:

– Auzi, pe caseta asta noua e de doua ori un cantec care se cheama „Intermission”. Cred ca e trasa prost.

Iar ea, proaspat intoarsa din State, deci cu un vocabular mult mai vast:

– Pai „intermission” inseamna pauza!

Azi am ascultat, pe langa cantecele Cranberisilor, doua „intermissions” la care am zambit :)

Multumesc Dolores, multumesc The Cranberries, multumesc Sanda! >:D<

Sunt fericita :)

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Mai Chrisule, ce ma faci sa-mi aduc si eu aminte de zilele cand cumparam casete… amintirile ma bantuiesc de-o sa ma apuc si eu sa scriu de muzica pe blog (ca deja m-am apucat). Eu n-am fost disperata dupa Cran, dar mi-au placut mult. Si nu stiu nici acum ce parere aveau ai mei cand ascultam toata ziua aceeasi caseta; totusi cred ca nu puneam muzica sa urle chiar atat de tare.
    Let’s be crazy teens again!

  2. Mă bucură tare mult și comentariul de la mine și textul tău, e genial să întâlnești oameni pe care nu-i cunoști, dar cu care împărtășești amintiri și povești frumoase din vremi atât de îndepărtate, dar atât de aproape :) Mamei i-au plăcut The Cranberries, după perioada Metallica, Guns, Maiden, etc. a fost o schimbare relaxantă :))) Toate bune!!!

  3. @ Dana – pai sa scrii! Sa nu crezi ca eu puneam muzica tare… doar ca era maica-mea alergica la vocea lui Dolores :)

    @ Lia – si eu m-am bucurat cand am citit postul tau despre concert. :*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s