Inauntru, ca si afara

Standard

Rutina te pocnește pe neașteptate. Azi ești decis să-ți schimbi viața, s-o iei de la capăt în Honolulu și să te reinventezi și cât ai clipi constați cu groază, după doi ani de Hawaii, că ai ajuns să faci același lucru în fiecare zi; ești sclavul rutinei. Firește că la tropice e mișto de tot și poate 99% dintre semenii tăi ar da orice să aibă o rutină ca a ta de sculat la prânz, înotat în ocean și câteva ore de engleză la o școală privată plină de fițe după-amiaza – doar atât cât să nu uiți că totuși nu ești în paradis – dar chiar și așa, tot rutină se cheama că este și tot nostalgie simți când te gândești la bursa de acum 6 ani de la Salonic (mamă! ce petreceri! și grecii, ce simpatici!), la orele de la școala din București, la libertatea fără opreliști din facultate, sau chiar la tabăra cu doamna învățătoare dintr-a IV-a, când te-ai spălat cu apă rrrrece din izvor (ceea ce acum, iaca, alergia nu ne lasa).

Nostalgia te învăluie pe nesimțite. Norii se aleargă pe cer ca-n ziua când ai aflat că ai intrat la facultate. Cu ceva imaginație poți să închizi ochii și să te închipui în Vamă, sperând, când îi deschizi, c-ai să vezi și câțiva tâmpiți poștind o bere, veseli nevoie-mare că s-a terminat sexiunea. Afară e cald ca-n vara aia când ai descoperit Madridul prin moteluri, la braț de gât cu un el pe care-l părăsise iubita cam pe când te certai tu cu fostul.

Furia te cuprinde ca o durere de măsele. Întâi dai cu limba și ceva nu e-n regulă. Apeși, sugi, muști: e de rău. Cu fiecare explorare durerea se întețește, până vine momentul să recunoști că ai, într-adevăr, o durere de măsele. Prima reacție e să te superi, dar probabil că e mai înțelept să mergi la medic. Nu rezolvi nimic dacă te superi pe o măsea. Nu repari trecutul fiind furios pe tine pentru eșecul relațiilor pe care le credeai „serioase”. Pur și simplu s-au terminat și până la urmă prea puțin contează dacă le jelești acasă la mama, în patul tău de copil, sau pe șezlongul din Kailua Kona. Principiul e același: pierzi complet legătura cu momentul prezent și dai roată unui stârv care-a fost deja transformat în albe oase de un vultur mai nemilos ca tine: timpul.

Șoptesc valurile ca-n versurile pe care le-ai învățat ani de zile pe derost la școală. Uneori bubuie și împroașcă stropi mari. Pe plajă toți oamenii devin trupuri, iar tu te-ai făcut deja demult una cu șezlongul. Cartea a rămas în geantă, alungată fiind de paginile de literatură care se scriu permanent în mintea ta. Cu greu te-ai putea urni să le pui vreodată pe hârtie, dar îți place să le știi acolo, in nuce, în potențialul ăla de care ți-e așa de frică mereu că nu se va materializa. E mai bine să știi că ai ceva acolo care colcăie (oare e un roman? pagini după pagini de fir narativ bine întins, care vibrează?), decât să privești cu atenție, să aprinzi lumina în tine, să ridici capacul și să constați că e un vierme mic, o tenie albă încolăcită, un limbric nesuferit de care mai bine te scapi. Curățenia e întotdeauna bună. Oare e chiar un limbric? Relativitatea asta!

Pe plajă încep să apară copiii de la școală.

– Hi, teacher!

– Hello.

Sau nu mai suntem pe plajă?

– am scris chestia asta la sfarsitul anului scolar trecut, acum o public, pentru ca ceea ce am scris acum nu se poate afisa pe blog (va aparea, oare la sf anului asta scolar?) Tin sa precizez ca orice asemanare cu realitatea e ireala.

6 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s