Realitate si fictiune

Standard

Am trait de cand ma stiu intr-un soi de continuum de realitate si fictiune. Inzestrata cu o imaginatie vie, am continuat sa vad zanele ascunse prin gradini mult dupa varsta la care se presupune ca devenim capabili sa distingem intre ce e real si ce nu e. Mi-e greu inca sa inteleg de ce unele lucruri sunt mai reale ca altele, de ce oamenii de la televizor sunt mai putini oameni decat cei de carne si oase. Cand am inceput sa ma intreb daca realitatea e acolo, afara, sau doar un film in capul meu, aproape ca am simtit ca-mi explodeaza creierii. Cumva semnalele pe care le primeam erau ca nu e ok sa acorzi valoare egala de “realitate” membrilor familiei si, sa zicem, Ciresarilor lui Chirita. Pentru mine erau la fel de reali si unii si altii si nu trebuia nici macar sa mai inchid ochii ca sa ma vad explorand castelul fetei in alb, sau pestera neagra.

Traim, insa, intr-o lume care pune mai mult pret pe partea materiala, tangibila, vizibila a realitatii considerata mult peste realitatea imaginatiei, a mea sau a altora, invizbila si imateriala, de aceea – cuvantul meu fiind, dupa cum stim, ascultatoare – m-am conformat si eu acestui precept, pentru ca “asa trebuie”. Nu, n-am pus niciodata la indoiala autoritatea, nici chiar atunci cand era vizbil indoielnica.

Eforturile mele in directia stapanirii imaginatiei au dus, cum era de asteptat, la o ruptura intre mine si mine pana intr-acolo incat intrebarea “cine sunt” a devenit inutila si-n locul ei a aparut ascultatorul “ia sa vedem cine vrei tu sa fiu”. Cam asa cum se intampla adesea cu copiii crescuti de parinti imprevizbili care – nestiind la ce sa se astepte fiindca dupa aceeasi fapta uneori urma rasplata, alteori pedeapsa, alteori… nimic – isi creeaza un sistem de adaptare care are si un nume in psihologie, dar eu nu sunt psiholoaga.

Mintindu-ma ca traiesc in realitatea “reala”, am continuat sa-mi derulez in cap povestile si sa-mi traiesc vietile paralele, in care lucrurile iau uneori intorsaturi neasteptate. M-am gandit in repetate randuri sa pun aceste fantezii in literatura, dar transformarea in vorbe le incremeneste si nu-mi place. M-am simtit ciudata, vinovata, nebuna si neterminata din cauza lor. E si firesc, adoptasem viziunea asta dihotomica: ori realitate, ori fantezie, amandoua nu.

Psihologii au multe sa ne spuna despre addictive escapism si refugiul in imaginar si fuga de viata. Dar, pana la urma, e si asta un mod tot de a trai. Eu azi, aici, acum declar ca pentru mine realitatea si imaginatia au aceeasi valoare. Ca sunt o creatoare de fantezii in care lucrurile merg dupa voia mea, trecutul se indreapta, realitatea se schimba si zanele nu doar se ascund printre tufele de agrise, dar mi se arata si-mi vorbesc.

Iar asta nu mi se mai pare acum o nebunie, ci un dar.

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. Chris, eu trăiesc în imaginație și printre cuvinte de cînd mă știu, dar principala mea problemă este că fanteziile mele seamănă mai mult cu scenarii de categoria B decît cu ceva care să merite trăit. La mine în cap este mai rău decît în realitate, poate fiindcă îmi doresc ca viața să fie mai frumoasă prin comparație. Îmi plac gîndurile tale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s