Telefonul de la ora 2

Standard

– Buna, ce faci?

– Bine, pe acasa. Am vazut ca m-ai sunat la ora doua si stiu ca acum e sase jumate, dar acum am scos telefonul din geanta.

– Da, am o veste trista. Stii ca Francine era bolnava…

Nu trebuie nici macar sa intreb „cine?” Desi nu mai lucrez acolo de trei ani, exista cateva nume pe care nu le uit si intre ele este si Francine. Imi revine in minte rasul ei, cand a dat nas in nas cu Nakrys: „Tu n’savais pas que chuis black?” Francine, care m-a invitat sa imi petrec o vacanta in Martinica ei natala. Francine, cu care vorbeam des intr-o vreme, cand la telefon, cand pe messenger, despre problemele panelistilor, apoi despre articole noi pentru Highlights. De la altii scoteai un email cu clestele, ea incerca sa-mi trimita articolele gata scrise, ca sa ne scuteasca de o bataie de cap. Francine la al carei „Bonjour, Christina” zambeam, oricat mi-ar fi fost de grea ziua.

– Da, ce e cu ea?

Francine, impreuna cu care am lucrat vreo patru ani. Ea de la Paris, eu din Bucuresti. Partenerea mea de conversatii telefonice de vineri, cand se faceau rapoartele it-dev. Intelegatoare, amuzanta.

– A murit…

„Christina, cand vii sa ne vezi? Nu poti sa treci pe la Paris si sa nu ne vezi. Iti dau numarul meu de telefon.” Numarul a ramas acasa, eu am mers la Paris. Am vorbit cu ea pe messenger, iarta-ma, i-am zis, n-am drum pana la voi si oricum n-avem timp. In fond, nu eram prietene. Doar colege. Si mi-era drag sa lucrez cu ea.

– Cum a murit????

Intrebare stupida. A murit. Nu mai este. N-o mai pot suna. Nu mai raspunde pe messenger. Era putin mai mare decat mine, poate implinise 40 de ani, poate inca nu.

– Cancer de san…

Excelurile cu vouchere de la amazon.fr, mocheta gri din Ayash Center, telefonul. „Yes, Christina, I vill speak to Georges about it, we ‘ave to solve it somehow, don’t worry.” „I have good news: vi have a new provideur, ‘ope he will be more serious zen the last on, fingeurs crossed. How are you, are you tired?” Intotdeauna stia sa strecoare o vorba buna, o incurajare. Urasc sa vorbesc la telefon in interes de serviciu, dar cu ea mi-era drag.  M-am bucurat cand a venit in Romania si-am cunoscut-o. „I will see what I can do” era vorba ei.

Acum Francine nu mai este si amintirile despre ea sunt, deodata, triste si dureroase. In mintea mea sed pe o masa gri de furnir, cu telefonul la ureche si-mi legan picioarele deasupra unei mochete gri. E praf. Sunt intr-un birou care abia acum incepe sa fie amenajat si am inima stransa din cauza a doua noi aparate telefonice aflate inca in cutiile lor. Sunt noile linii de call-center si mi-e groaza de momentul cand vor incepe sa sune acele telefoane. „You are nervous about ze phones, are you?” imi zice Francine la ureche si, fiindca se aude foarte incet, trebuie sa-mi infig telefonul in cap ca sa inteleg ceva. „It will be ok, you will manage.” Suntem in 2005.

Si apoi, cativa ani mai tarziu: „Hey, I ‘eard you want to become a teacher. You go, girl! I ‘ope you ‘ave a lot of fun and good luck wiz zet. Keep in touch.” Dar, asa cum se intampla, we didn’t. Si acum a murit.

Nu stiu cum altfel sa o plang, decat povestind ca a fost odata cea pe care-o alintam, intre noi, Fransinica.

Repose en paix, Francine. You are missed.

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Draga Andreea, iti multumesc. Inseamna mult pentru mine sa te aflu aici, pe blogul meu si chiar aveam nevoie de aceste cuvinte.
    Mi-a scris colegul meu ca Francine va fi inmormantata in insula ei natala si ca cineva i-a tradus si trimis mamei ei postarea mea de pe blog, iar mama ei imi multumeste. M-a impresionat gestul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s