Manusile si caietul de mate cu coperta rosie

Standard

In clasa a 5-a aveam grija de o colega, care mi-era si vecina si care – in urma unei meningite – ramasese cu un retard sever. Era o fata frumoasa, blanda daca n-o sacaiai si cu mintea unui copilas de gradinita. Ii placea sa ne alinte „mitisor” pe toti si sa ne spuna poezii. Fiindca mi-era vecina, ma asiguram in fiecare zi ca pleaca acasa cu tot ce-a venit si ca gaseste drumul spre casa, traverseaza in siguranta etc. Pentru asta, bunica ei imi dadea carti sa citesc din biblioteca lor si odata mi-a dat de ziua mea 10 lei. Fata se numea tot Cristina si de la ea am invatat sa joc badminton.

In ziua de care va povestesc, la inspectia finala din curtea scolii, s-a dovedit ca Cristina isi uitase in banca manusile. M-am intors dupa ele, le-am gasit, dar cand am ajuns din nou afara am constatat ca zapacita mea o pornise pe poarta afara singurica. Mi-era teama pentru siguranta ei, asa ca fara sa ma gandesc mult m-am avantat intr-o cursa cu obstacole printre colegii din curte si-am intrat in depasire prin rondul de flori, care la vremea de care va zic (noiembrie) eraun lot de pamant pietros, imprejmuit de un gard tepos.

Buf! a facut Christina in rondul de flori. Au! a tipat genunchiul drept. Dar eram ca o sageata tintita spre Cristina cealalta, care nu ajunsese prea departe oricum.

Regasita Cristina, manusile in maini, am mers acasa.

Piciorul care ma duruse nu era rupt, dar reusisem cumva sa-mi desprind o halca buna de carne de pe genunchi, care-a trebuit cusuta. Asa s-a facut ca de revolutie aveam piciorul in ghips si nu m-a luat nimeni sa strig si eu jos comunismul.

Partea care ma intereseaza vine abia acum: ca sa nu-mi iau bataie, am considerat mai sigur sa spun ca uitasem caietul de mate si nu manusile Cristinei si ca piciorul mi l-am spintecat intr-un tep din gard, iara nu alunecand ca sania pe bolovanii inghetati. N-am luat bataie, avand in vedere ca necesitasem anestezie si copci si ghips. Plus ca, ce mai incoace-incolo, caietul de mate impune un respect deosebit parintilor.

Am mintit, deci. Iar minciuna asta, peste ani, s-a instalat bine de tot in mintea mea, faimosul caiet de mate gonind pe loc bietele manusi cu un singur deget ale Cristinei. Chiar acum cand scriu, ma intreb daca nu cumva iarasi mint: chiar au fost manusile, sau caietul? Gardul, sau alunecarea? Si Cristina, Cristina plecase pe poarta intr-adevar, sau eu m-am pornit in cursa nebuneasca de teama doar ca va pleca?

Cum in mintea mea scoala generala ocupa cam o zi de amintiri pentru toti cei 8 ani (liceul fiind nitel mai avantajat), povestea asta de acum douazeci de ani va ramane pe veci neclara. Am inca semnul pe genunchi – cusatura deloc maiastra a medicului de la Grigore Alexandrescu – si niste amintiri vagi in care minciuna si adevarul au devenit imposibil de deosebit.

Am scris povestea asta pentru ca inca ma bantuie amintirile despre Francine si ma intreb daca mocheta din Ayash era cu adevarat gri.

6 răspunsuri »

  1. pe când aveam vreo 5-6 ani, iarna, am spart un bibelou care-i plăcea mamei foarte mult. Am adunat cu grijă cioburile, le-am ascuns în beci, îngropându-le cât de adânc am putut în lada cu nisip în care se ţineau morcovii peste iarnă, iar când mama a observat lipsa bibeloului, am negat cu hotărâre orice responsabilitate. Bineînţeles, in primăvară când s-a schimbat nisipul, am fost deconspirat. Şi nici eu nu mai ţin minte: era un pescăruş, sau un delfin?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s