Urmeaza statia Pipera

Cand era mica Ina a visat ca va creste si va avea admiratori secreti care-i vor trimite flori. Si ce credeti? A crescut si are! Eu, deloc romantica, visam ca voi merge in fiecare zi cu metroul, nu doar ca premiu de ziua mea. Si-am crescut… si merg.

Zi de zi (sambata si duminica nu se considera zile, ele facand parte din categoria extratemporala cunoscuta drept uichend – ca in sintagma „in timpul saptamanii, sau in uichend?”) cobor sub Bucuresti si dorm cale de cateva statii, printr-un tunel intunecos aliniat cu cabluri groase. De la o vreme nici nu ma mai ostenesc sa-mi iau Ring (singurul ziar care-a mai ramas la metrou); tot ce vreau e sa ocup loc, sa-mi iau geanta in brate si sa inchid ochii. Astept totusi cu urechile ciulite prima statie: urmeaza cea care trebuie? Daca e ea, sunt pe drumul cel bun. Si intotdeauna e ea, pentru ca cobor mereu la acelasi peron, prin aceleasi turnichete, variind eventual doar ordinea: primul din dreapta daca am cardul verde, urmatoarele daca am cartela de metrou de 2 sau de 10 calatorii.

In fiecare zi imi inchipui ce-ar fi sa nu urmeze statia care trebuie, ce-ar fi sa urmeze Sol sau Urquinaona, sau sa ne trezim ca metroul o porneste pe sub apa, ca Nautilus, sau sa nu mai ajungem niciodata la statia terminus Pipera, ci s-o tinem tot inainte prin tunel la nesfarsit, macar pana imi termin eu somnul. Fiindca, desigur, inchipuirile mele sunt doar prelungiri ale viselor din care m-am trezit doar partial.

Cand coboram la Pipera – intotdeauna ajungem la Pipera si, inevitabil, in tunelul dintre Aurel Vlaicu si Pipera eu scot telefonul sa vad ora si de obicei e buna – n-am alta solutie decat sa ma trezesc. Daca am stat la usa care trebuie (e o usa unde se aduna lumea intr-o gramada impresionanta: aia e usa care da la scara), urc scara spre suprafata printre primii si pot chiar sa ma intreb daca sa ma opresc sau nu la merdenele. Daca am stat la alta usa, astept sa coboare toata lumea, apoi ma amestec printre cei care urca scara, lasandu-ma purtata de curgerea lor. Daca cetateanul cu umbrela din fata mea pofteste la merdenele, ma trezesc in urma lui la coada. Daca doamna cu sacose decolorate si degetele umflate se indreapta direct spre iesire, ma pomenesc si eu afara, cautand din priviri vreo figura cunoscuta.

Afara sunt aceiasi comercianti pe care deja ii cunosc plus piata cea noua de vizavi, unde se face mereu sauna la coada la covrigi. Afara este vanzatorul de ziare care mi-a zis intr-o zi ca imi lumineaza el sa vad cartile „cu laserele din ochi”. Afara este noapte, vant, ploaie sau zapada, dupa caz. Afara sunt intotdeauna caini, taxiuri, tigari si autobuze care incarca navetisti.

Cand eram mica si metroul inca se mai construia, mama m-a dus odata ca premiu de ziua mea sa ma plimbe cu metroul (un lux si o cheltuiala, deoarece metroul nu trecea pe langa casa noastra) si m-a lasat sa bag eu cu mana mea cei doi lei in cutia de metal si sa invartesc de bare. Probabil ca eram inca suficient de mica sa intru gratis, dar a contat faptul ca am bagat acei bani. In metrou stateam ca Lisa cu spatele la lume si nasul lipit de geam si urmaream curgerea cablurilor. Cand m-am facut mai mare, tatal meu m-a invatat ca in metrou nu trebuie sa ma tin, deoarece nu ia curbe bruste si e foarte usor sa-ti tii echilibrul fara sa te agati de bare.

Si mai am si alte amintiri cu metroul, dar in cateva ore urmeaza iar statia Pipera.