Viata de familie

Standard

Stela a descoperit zilele trecute o autoare argentiniana pe nume Liliana Heker. Azi mi-am petrecut ziua citind toate povestirile Lilianei pe care le-am putut gasi pe internet, apoi m-am apucat sa-i povestesc si Inei de ele si ea mi-a sugerat sa le traduc si-n romaneste.

Aici este prima, se numeste „Vida de familia„, am luat-o de pe www.lamaquinadeltiempo.com („La maquina del tiempo” e o revista literara) si sper sa va placa.

Urmeaza preferata mea, „Las amigas” si poate si altele.

In engleza puteti citi „The Stolen Party”.

Viață de familie

de Liliana Heker

 

Există oameni nu prea emotivi. Nicolás Broda aparținea acestei specii. E mai mult ca sigur că, dacă într-o noapte ar fi văzut pe cer două stele călătorind în sensuri opuse și gata-gata să se ciocnească, în loc să se aștepte la un cataclism s-ar fi apucat să adune informații, iar în dimineața următoare, după ce-ar fi aplicat în repetate rânduri ecuațiile lui Lagrange la mecanica a trei corpuri, ar fi putut să confirme că, într-adevăr, un satelit lansat în urmă cu treizeci și opt de zile și un altul lansat abia de patru zile dădeau impresia că s-ar fi putut ciocni, priviți din punctul și în momentul exact în care el își aruncase ochii spre cer.

În dimineața zilei de 7 iulie se deșteptă în zgomotul produs de căderea unei oale sau a altui obiect metalic în odaia de alături. Fiecare casă sună diferit. Și, pentru o clipă, vru să afle de ce îi venise in minte cuvântul „diferit”. Trebuie să mă scol, se gândi, dar nu deschise nici măcar ochii, fiindcă în sinea lui știa că nu trebuie. Nu trebuia să se trezească deoarece era sâmbătă sau (operatorul lui Boole) fiindcă deșteptătorul încă nu sunase. E drept că trebuia să meargă până la Centrul de Calcul să verifice desfășurarea unei rutine (era programator în Fortran și, totodată, student la Matematici Superioare), dar era tot una dacă mergea acum sau mai târziu. Se întinse cu voluptate și să gândi că asta era partea frumoasă a zilelor de sâmbătă: începeau ca orice zi și brusc – libertate. Libertate?, dar imediat își impuse să nu se mai gândească la asta, pentru că i se părea o tâmpenie să te trezești de dimineață atât de pedant.

Cu un mic efort, deschise ochii. Al doilea efort îi luă mai mult timp și necesită multă voință: întoarse capul să vadă cât e ceasul. Era ora opt și douăzeci; deșteptătorul nu sunase.

Pentru al treilea efort (acela de a scoate brațul din plapumă ca să apuce ceasul) nu mai avu nevoie de voință, mișcările lui fiind acum motivate de o curiozitate autentică: voia să știe dacă clopoțelul era stricat ori uitase el de cu seară dă-l potrivească să sune. Observă imediat că uitase să întoarcă ceasul. Mai băgă de seamă și faptul că limba deșteptătorului, fixată în mod normal la ora opt, era acum potrivită pentru ora șapte și jumătate. Ce-am făcut azi-noapte? se chinui el să-și aducă aminte. Deja se trezise de tot.

Se auzi din nou zgomotul oalei, ca un țârâit ușor care se opri deîndată. Se auzea din camera părinților. Își aminti de taică-său, pe balcon, în robe de chambre. Și-și aduse aminte și ce făcuse în seara anterioară. Fusese acasă la Segismundo Dantón, unde vorbiseră despre teoria complexității unui șir binar, despre câteva femei, despre Musil și despre când ar fi putut să meargă împreună la cinematograful Medrano să vadă filmele cu Tarzan. Nicolás se întorsese acasă pe jos: se simțea ușor ca o pasăre. Condiția aceasta de pasăre, după cum descoperi ulterior, era motivată de faptul că uitase acasă la Segismundo o servietă ce conținea diverse manuale de IBM, un dump ce ocupa vreo treizeci de pagini, o ediție aproape necunoscută a povestirilor lui Maupassant, un tratat universal de matematica prepitagoreică, documente, alte ustensile și cheile, care, deși nu atârnau prea greu în senul literal al cuvântului, îl obligară totuși să sune la sonerie vreme de zece minute și să schimbe apoi câteva impresii în termeni socio-economici cu taică-său, pe care-l trezise din somn. E drept că, în ciuda acestui incident, se simțise atât de exaltat și de juvenil încât, reflectă, nu era deloc de mirare că uitase să pună ceasul să sune. Pentru moment nu-l interesa să afle de ce acul arăta ora șapte și jumătate. Se simțea bine. Așa că se ridică brusc din pat și începu să cânte Ay, Jalisco, no te rajes cu toată puterea de care era în stare. Porque es peligroso querer a las mala-aas. Întinse de sunetul „as” până nu mai avu suflu, apoi deschise ușa dormitorului.

O femeie necunoscută în furou, corpolentă și cu părul oxigenat, ieșea tocmai atunci din dormitorul părinților lui Nicolás.

—Vrei să te potolești cu zbieretele? — zise femeia, intrând în baie și trântind ușa după ea. Nicolás amuțise, de parcă cineva i-ar fi tras firul din priză. Există un prag al surprizei, îi trecu prin minte, dincolo de acest prag apare inhibiția. Și rămase mut în mijlocul holului, neștiind prea bine ce să facă.

Femeia ieși din baie și se apropie de el.

—Auzi, Alfredo —începu ea, dar se întrerupse și-l privi cu atenție. – Vezi că ai prăvălia deschisă. — Arătă cu degetul undeva sub buricul lui Nicolás.

Nicolás își așeză izmenele. Cu toată modestia, nu se putea abține să nu se admire pentru sângele rece cu care făcea față în aceste circumstanțe extreme. Încercă să se imagineze povestindu-i scena lui Segismundo. „Și-atunci a apărut o băbătie din baie, care mi-a zis Alfredo”.

Da, chiar acolo s-au pornit să cânte Brindisi din Traviata. „Iți jur, era acolo cum ești tu aici: aș fi putut s-o ating „.

—Și? —făcu femeia, dar fără îndoială că ceva din aerul lui Nicolás o neliniștea, pentru că îl întrebă, pe alt ton: Alfredito, nu te simți bine?

—Nu —zise Nicolás—. Nu.

Băgă de seamă că femeia venea spre el cu mâna întinsă, în scopul inechivoc (și matern) de a-l atinge pe frunte că să vadă dacă are febră.

—Nu, nu —repetă Nicolás. Se întoarse ca unul care vrea să scoată capul afară, se trase înapoi și se închise în baie cu atâta violență că femeia scoase un țipăt.

Primul lucru pe care-l făcu în baie fu să se privească în oglindă. Trebuia să se gândească în liniște. Ba nu, trebuie să mă spăl pe ochi. Se spălă pe ochi, pe gât, apoi își vârî tot capul sub robinet. Se gândi că a încerca să treci prin filtrul rațiunii (având atât de puține date verificabile) ceva în aparență atât de irațional ca întâmplarea prin care trecea, însemna oarecum să accepți iraționalul. El era în stare să nu se lase păcălit de aparențe. Se șterse cu râvnă, își trecu degetele prin păr și întinse mâna spre periuța de dinți.

Ceea ce văzu făcu însă ca mâna să se oprească la jumătatea drumului. Erau acolo cinci periuțe de dinți. Or, dacă n-ar fi fost niciodata în stare să descrie periuțele pe care le foloseau părinții și fratele lui, putea cu siguranță să afirme trei lucruri despre ele: a) că nu erau cele pe care le vedea acum; b) că în casa lor fuseseră întotdeauna patru periuțe; c) că periuța lui cu cap de cauciuc – specială pentru prevenirea paradontozei – nu se afla acolo.

Nu încercă să înțeleagă nimic; își propuse un scop mai expeditiv: se îmbrăcă. Faptul de a se fi găsit în izmene adăuga situației un element de dificultate ce trebuia înlăturat. Se pieptănă. Găsi atârnate într-un cui, pe ușă – niciodată nu văzuse acolo vreun cui – niște blugi și o cămașă. Acceptă că nu îi aparțineau. Scopul scuză mijloacele, se gândi el cam fără legătură, în vreme ce-și trăgea pantalonii. Își dădu seama că îi veneau bine și pantalonii, și cămașa.

Ieși din baie foarte agitat. Nu știa prea bine ce-ar fi trebuit să facă. S-o strige pe femeia aceea? Cum s-o strige? Femeia îi spusese „ai prăvălia deschisă”. Pe urmă venise să vadă dacă are febră. Oftă și încercă să se gândească cât mai puțin la ceea ce avea să facă.

—Mamă —zise.

Câteva secunde mai încolo, un cap de femeie apăru în ușa întredeschisă a dormitorului.

Nicolás făcu câțiva pași în direcția ei.

—Doamnă —spuse el ferm—, trebuie să vă comunic încă de pe acum că nu sunteți mama mea. Aș dori să-mi explicați ce înseamnă toate acestea și unde este – tuși scurt – unde este mama mea adevărată.

Simți că i se zbate un ochi, fapt care îl obseda întotdeauna.

Femeia oftă din rărunchi – era într-adevăr grasă – strânse din buze și se întoarse. Vorbea cu cineva din dormitor.

—Ei? —zise—. Acum ce mai vrei?

—Ce mai vreau? —răspunse o voce răgușită de bărbat – de o oră îți tot spun că vreau un ceai, asta vreau.

Femeia oftă iar adânc, scoase un mormăit, apoi privi din nou spre Nicolás.

—Ascultă —îi spuse—, taică-tu are iarăși un atac de gută. Știi foarte bine că taică-tu are un atac de gută. Și vii la mine cu poveștile astea.

Nicolás o privea cam uimit.

—Iartă-mă, mamă —spuse, cu o prezență de spirit care dovedea un simț al umorului atât de fin, încât îi păru realmente rău că pe holul acela el era singura persoană care-l putea aprecia.

Propoziția păru să aibă efect asupra femeii. Ieși din dormitor, închise ușa și veni spre Nicolás cu aerul unei intrigante dintr-o piesă de teatru.

—E îngrozitor, Alfredito —îi șopti pe un ton confidențial—, e într-adevăr îngrozitor. Ba dă-mi asta, ba fă-mi aia, ba fotoliu, ba aia, ba ailaltă. Spune-mi tu dacă asta e viață, Alfredito —scoase o batistă din buzunarul capotului (acum purta un capot movuliu) și-și suflă nasul. – Și, colac peste pupăză, azi-noapte… Nu l-ai auzit? – aici făcu o pauză, prea scurtă pentru ca Nicolás să-i poată răspunde ceva.—. Chelita a venit pe la șase și doar știe și netrebnica aia de sor-ta prea bine cât îl supără pe el întârzierile astea, păi am crezut că moare pe loc, jur. Tu chiar n-ai auzit nimic?

Nicolás făcu un semn ambiguu din cap.

—Bine —zise femeia—, cred că îți poți închipui. Uite, jur că m-apucă așa câteodată să vă las pe toți baltă și să plec. Ieși pe undeva? – spuse deodată.

Nicolás observă că, fără avertisment, femeia își schimbase tonul, ca și cum ultima întrebare ar fi corespuns unei alte scene.

—Da, spuse.

—Ah, bine —zise femeia—, foarte bine. Când te întorci, ia-mi și mie de la magazin un mălai, un burete de vase, două pungi de lapte și niște fidea pentru supă. Întreabă-l și dacă a adus vaselină, știe el despre ce e vorba.

Doar o clipă. Nicolás naufragiase. Păși pe uscat ca un conchistador. Înțelesese că, de acum înainte, nu avea voie să piardă controlul situației.

—Nu poate să se ducă Chelita? —zise.

Femeia oftă.

—S-a culcat la șase, spuse. Crezi că se scoală ea înainte de unu?

Se auzi vocea răgușită a bărbatului din dormitor, cerând un ceai.

—Nu, eu îti zic, spuse femeia. Uite, jur că m-apucă așa câteodată să vă las pe toți baltă și să plec. Arătă spre picioarele lui Nicolás, „pune-ți pantofii”, îi zise, apoi dispăru prin arcada ce dădea spre sufragerie.

Un lucru pe care Nicolás îl observă intrând din nou în dormitorul lui fu că în locul unde se aflase biblioteca era acum un fel de comodă cu sertare în partea de sus. Găsi pantofi sub pat. Șosetele erau în pantofi, împăturite cu grijă. Nicolás se gândi că cineva care-și dădea atâta silința să împăturească șosetele avea, cu siguranță, și așternuturile curate, așa că se așeză pe pat și se încălță. Observă că pantofii îi veneau bine.

Pe spătarul unui jilț descoperi un pulover și-o gabardină. Fără să știe de ce, când văzu că amândouă îi erau pe măsură, își aminti de povestea micuței Bucle de aur. Băgă în buzunarul gabardinei cei două sute de pesos pe care-i găsise pe o măsuță și ieși.

Era o dimineață cenușie și destul de friguroasă. Díaz Vélez era pe stânga, Cangallo pe dreapta, atelierul de tapițerie lipit de casa lui, iar vizavi, magazinul de saltele La Estrella. La colț, Nicolás îl salută pe omul de la ziare, iar acesta îi întoarse salutul. Se gândi că cel mai bine ar fi fost să se întoarcă acasă, să vadă că totul era în ordine și să se potolească cu prostiile. Dar renunță imediat la idee. Dacă, într-adevăr, totul era în ordine, gestul lui de a se întoarce nu demonstra decât că starea lui de spirit era anormală. Și, din contră, dacă o găsea acasă tot pe femeia aceea, s-ar fi aflat într-o situație insolubilă, din care n-ar fi știut cum să iasă. Așa că își continuă drumul spre Centrul de Calcul și luă autobuzul 26 de la stația Corrientes.

Coborî la stația Uriburu și merse pe jos până la Paraguay. Străbătu holul mare de la intrare și se îndreptă, mecanic, către ușa maro din partea dreaptă, pe a cărei plăcuță aurită se putea citi „Centrul de Calcul”.

Deschise ușa și intră înăuntru.

Nu era prima oară că experimenta acea senzație pe care o avu când trecu pragul ușii. I se mai întâmplase să se simtă așa într-o noapte, cu doi sau trei ani în urmă. Mergea la cinematograful Lorraine și, încă de când se urcase în omnibus, mintea îi era ocupată cu crearea și perfecționarea până la delir a unui program care să transmită teatru TV pe calculator. Coborâse acolo unde-i șoptise lui instinctul că ar fi Paraná (era de fapt Ayacucho) și traversase strada cu mintea încă la acel program computerizat, pe care-l derula în cap să vadă dacă nu cumva se blochează pe undeva într-un loop fără ieșire. Când să intre la cinema, băgă de seamă că nu se vedea niciun cinematograf, nici librărie la dreapta, nici vreun teatru vizavi. Era într-un loc complet străin. Vreme de câteva secunde avusese senzația că realitatea s-a întors cu susul în jos, că toate lucrurile în care crezuse erau false și că toate punctele lui de reper de până acum își pierduseră orice sens.

Același lucru îl resimțea acum la Centrul de Calcul. Însă de data asta nu era greșeala lui. Când ieși de acolo, câteva minute mai târziu, aflase deja că în Centru nu lucra și nici nu lucrase vreodata cineva cu numele de Nicolás Broda.

Mai obținu și o altă informație de preț, trecând prin fața unui bloc cu fațada galbenă. Ajunsese aici ca să-și recupereze servieta (în care avea actele) și ca să-i povestească lui Segismundo Dantón cele întâmplate. Dar când se apropie de interfon cu intenția de a apăsa butonul apartamentului B de la etajul 10 observă că nu exista nici un 10B. Edificiul avea doar opt etaje, cu apartamente numerotate de la 1 la 27.

Merse mult pe jos. I se năzărise, destul de prostește, că nu trebuia să cheltuie nicicum cei optzeci de pesos care-i mai rămăseseră. Dar după prânz se porni o burniță și Nicolás se văzu nevoit să recunoscă faptul că, deși nu voia să se întoarcă în casa aceea care-l neliniștea, era deocamdată singurul loc unde se putea duce. Așa că scoase șase monezi de zece pesos și luă omnibusul. Când se apropia de casă, văzu pe fereastră un bărbat gras și roșu la față, rezemat de o ușă cu geam, care păru foarte bucuros sa-l descopere în omnibus. Rubicondul strigă ceva, îi făcu semne agitate cu mîna și duse un deget șurub la ureche ca să indice că-i va telefona, iar când autobuzul pleca din stație îi indică cu degetul mare o fereastră din dreapta, apoi îi făcu cu ochiu și dădu din cap în semn de da. Nicolás simți că-i ardeau urechile. Își mută privirea de la fereastră: femeia care stătea lângă el îi zâmbea, înduioșată și fericită.

Nici nu coborâse bine din omnibus că se lovi de altă problemă: să intre, sau nu la magazin și să ia ce-i ceruse femeia? Se gândi că, dacă se întorcea fără pachete și o găsea pe femeia aceea tot acolo, nu doar că ar fi fost furioasă, dar mai mult ca sigur că l-ar fi pus să se întoarcă după ele, așa că decise să evite alte belele și se întreptă spre magazin.

Vânzătorul părea a fi același dintotdeauna, deși n-ar fi putut s-o spună cu siguranță.

—Trece-mă în caiet —spuse cam nervos, atunci când vânzătorul îi întinse pachetele.

—Stai liniștit, cumnate —îi răspunse vânzătorul.

Înainte să iasă din magazin, decise să încerce ceva.

—Vaselina a venit? —întrebă.

Vaselina nu sosise. Nicolás se grăbi să-i comunice această veste femeii, atunci când ea îi deschise și-i luă pachetele din mână. Se temea să nu se supere  pe el – întotdeauna îi fusese puțin frică de femeile foarte corpolente . Simți o ușurare – o ușurare exagerată, se gândi – atunci când femeia îi spuse că nu avea importanță. „Nu-i nimic, Alfredito”, zise ea: „fugi la masă”.

Nicolás intră în sufragerie, unde-i văzu pe toți. În capul mesei, uscățiv, îmbrăcat într-o pijama cu dungi, era domnul bolnav de gută. În stânga lui ședea Chelita. În dreapta era un scaun liber, pe care se așeza acum femeia blondă. Lângă blondă ședea Periuța Numărul Cinci. Iar lângă Chelita era un scaun pe care se așeză el. Erau la supă.

Domnul cu gută ciocăni cu degetul arătător în tăblia mesei și-l îndreptă spre Nicolás.

—Pot să știu pe unde umbli? —zise.

Nicolás încercă să dea un răspuns potrivit, dar nu apucă să deschidă gura, pentru că Periuța Numărul Cinci îi sări în ajutor.

—E foarte bine să ia băiatul puțin aer, Rafael —zise. Avea exact vocea pe care Nicolás o aștepta de la acel chip blând, cu ochelari rotunzi. Oftă —. E așa frumos afară.

Îi făcu dulce cu ochiul lui Nicolás, adică își întinse și ridică obrazul, înclinându-și totodată capul spre partea cu ochiul închis.

—E bine, e bine —bodogăni domnul cu gută—, în casa asta totul e bine. E bine să te umpli de negreală, e bine să te năpădească furnicile. Nerușinata asta vine la șase dimineața, și asta e bine. Totul merge bine în casa asta.

Expresia de pe chipul Periuței Numărul Cinci nu mai era duioasă acum, ci insinuantă.

—Ah, nu știu —spuse—, nu știu ce caută o fată cuminte să umble toată noaptea pe-afară.

Nicolás aruncă o privire cu coada ochiului spre Chelita și nu putu să nu simtă admirație pentru felul în care își mânca supa, ca o prințesă între pirați. Se gândi că imaginea îi fusese sugerată de părul ei lung și roșcat. O imagine cu ei doi în pat, el mușcând din părul ei, îi trecu ca un fulger prin fața ochilor. Asta e o monstruozitate, se  gândi. Și tresări.

Își dăduse seama că monstruos era, de fapt, ceea ce fusese pe cale să gândească: E o monstruozitate: fata asta mi-e soră.

—Eu nu știu de ce —zise blonda—, nu-ți taci fleanca aia.

Cu asta, se făcu tăcere. Din când în când Periuța Numărul Cinci scotea o batistă și-și sufla nasul. În aceste momente blonda pufnea și-i arunca priviri domnului bolnav de gută. În cele din urmă se vădi că domnul cu gută nu mai putea suporta tensiunea, pentru că-i ceru lui Nicolás să dea drumul la televizor. Nicolás pricepu pe dată ce rol avea el (sau celălalt el) în această casă.

Făcu și un mic experiment: îi ceru sarea surorii sale Chelita. Printr-un efort mental își recuperase – sau așa avea impresia – aerul său obișnuit de „om deștiință disprețuitor și ironic „. Se simțea atrăgător. Puțin dezinteresat, așteptă desfășurarea evenimentelor. Fu dezamăgit atunci când Chelita se întoarse și-i dădu sarea, fără vreo expresie deosebită pe chip. Tot ce văzu la ea, fu o mică strâmbătură de enervare. Apoi continuă să mănânce. Nicolás simți – și asta nu mai simțise niciodataă cu nimeni – că Chelita îl disprețuia.

După acest eșec renunță să mai impresioneze pe cineva. Se purtă așa cum văzu că se așteptau ceilalți să se poarte și asta îl ținu departe de alte probleme. De fapt avu prea puține ocazii să se poarte în vreun fel, fiindcă se închise în odaia lui imediat după terminarea mesei (dacă e posibil să se numească a lui o odaie în care nu era o singură carte, o singură cifră scrisă, o arsură de țigară barem pe care să le fi putut recunoaște ca aparținându-i).

Dintr-un caiet de clasa a patra își află numele întreg: Alfredo Walter di Fiore. Mai află și că învățătoarea era convinsă că prin seriozitate și perseverență avea să învingă obstacolele și să iasă la liman. Materialul de lectură nu fu prea interesant; singurul indiciu a ceva ce semăna cu o pasiune – deși putea foarte bine să fie doar o întâmplare – erau cele două cărți de contabilitate. Mai găsi: Munții mei, de Joaquín V. González, Noaptea fatală, de Cronin, trei sau patru cărți din colecția Rastros, una de Corin Tella­do, Asasinatul privit ca una dintre Artele Frumoase. Istoria Sfantului Martin, de Bartolomé Mitre, Contele Lucanor, diverse anuare ale revistei Fantasía, un număr din Idilio, trei Selecții, o Botanică a lui Dembo, o Contabilitate pentru anul trei, Piticii de gradină, Tot ce trebuie să știți despre Contabilitate, Tot ce trebuie să știți despre istoria gândirii omenești, Tot ce trebuie să știți despre digestie, Pepita Jiménez, Nimfa Șezând, și cartea Inima.

Scrisori nu se vedeau nicăieri. Găsi poza unei femei plinuțe și lipsite de grație. Pentru Alfredo, cu toată dragostea; mai găsi un carnet de cecuri cu multe pagini smulse, pe a cărui pagină cu numărul 43 se puteau citi, scrise cu creionul – scrisul semăna destul de bine cu al lui – , cuvintele floare, culoare, iubire și, puțin mai jos, să se ducă toți în mă-sa care i-a făcut. Pe la ora șapte reușise să rezume cumva situația: ori era un vis, ori chiar i se întâmplau toate lucrurile astea. Preuspunând că era un vis, era oare posibil ca el să fie conștient, în vis, de faptul că visează? Da, astfel de lucruri se pot întâmpla în vise. Dar oare poți ajunge în vis la atfel de raționamente? La ora șapte, acceptă că asta era situația și ieși să se plimbe.

La magazinul din colțt îi ceru vânzătorului un pachet de țigări pe datorie (acesta acceptă cu un gest de complicitate batjocoritoare), iar in ușa unei librării nu îndrăzni să-i zâmbească – pe neașteptate se temu că surâsul i-ar putea trece drept prostesc sau vulgar – unei adolescente care ieșea încărcate de pachete și cu două role de hârtie colorată. Simți un sentiment de vagă vinovăție. Auzi în spate cum pachetele și hârtia cădeau la pământ. Fără a sta pe gânduri, se întoarse și le adună. „Mulțumesc”, îi zise tânăra. Și se petrecu un lucru: ea îl privi.

Nicolás fusese privit ca Nicolás.

Abia atunci îi zâmbi fetei. De-mi veți lua totul, îi trecu prin cap. Iar el era un student la Matematici Superioare, pasionat de Musil, căruia îi plăceau filmele cu Tarzan de la cinematograful Medrană și el îi zâmbea acum unei fete.

Fata luă în brațe pachetele și hârtia, îi mulțumi din nou cu multă căldură și plecă.

Nicolás văzu atunci că pe cer erau stele. Localiză două, din constelația Centaurului. De-mi veți luat tot ce am, se gândi. De-mi luați tot! Tot! Dafinul și trandafirii… Tot o să-mi rămîie ceva ce nu-mi veți putea lua! Și ceva în inima lui cânta.

Nu că s-ar fi simțit fericit dintr-o dată. Cei pe care-i iubea, tot ce avusese, tot ce până ieri era viața lui – de unde să le ia acum? Era mai singur decât fusese oricine vreodată. Dar era el. Și nici femeile blonde, nici domnii cu gută, nici chefliii rubiconzi rezemați de ușile cu geam ale lumii nu puteau să-i fure această senzație (era ca un cântec, era bucuria celui ce cântă), această senzație de a fi el, în noaptea limpede de iulie.

Hotărî că există doar un singur drum, pe care el era acum capabil să-l urmeze. Avea să devină Alfredo Walter di Fiore, pe care avea să-l ajute sp crească, să-și croiască drum printre blondele și bolnavii de gută ai acestei lumi. Voia să facă pentru Alfredo Walter Di Fiore ceea ce n-ar fi făcut poate niciodată pentru Nicolás Broda. Era actul de eroism pe care și-l dorea încă din vremurile când urmărea filmele cu Tarzan: actul nesăbuit ori eroic pe care nimeni altul decât el nu-l putea înfăptui. Iar el avea să fie în stare să-l înfăptuiască.

Chiar în seara aceea, ajungând acasă, făcu primul pas. „Trebuie să-ți vorbesc”, îi spuse surorii sale Cheli­ta. Faptul că avea să iasă triumfător îi era clar din ochii mirați ai fetei. „Cred că tu nu m-ai cunoscut niciodată bine”. Expresia din ochii ei se schimbă din dispreț în admirație și Nicolás știu că avea să iasă învingător. Vorbi întocmai ca un imbecil despre care afli la sfârșit că nu e deloc imbecil, ci doar un suflet plin de contradicții și întrebări, zdrobit de viață, zdrobit de familia care l-a condiționat de copil, da, da, și ea la fel, să nu plângă acum, și ea contribuise la toate astea, dar el de-acum s-a săturat, o va rupe cu tot și va începe o viață nouă. Îi comunică decizia lui de a studia matematica. Matematica, el? Da, matematica, a visat întotdeauna să studieze matematica și știe că va ajunge departe. În tot acest timp s-a pregătit pe ascuns, a citit multe cărți pe ascuns și știa foarte bine ce spune. Și-i mai comunica și că în scurtă vreme, imediat ce va găsi ceva de lucru, avea de gând să se mute singur.

Acum ea îl admira, în sfârșit. Era rușinată, îi părea rău, voia să-i ceară iertare. El nu avea nevoie de iertarea ei, dar îi permise să-l îmbrățișeze și chiar să îl sărute puțin. Se duse la culcare îmbătat, ca după o sărbătoare.

Dar când se trezi în dimineața următoare și reflectă asupra a ceea ce i se întâmplase văzu cât de mult se înșela singur. Făcuse doar un mic pas; îi mai rămăsese de parcurs un drum lung și dificil.

Se simți cuprins de o mare lehamite. Simți deodată că nu mai avea forțe să continue. Nu, își zise, nu trebuie să mă las cuprins de spaimă. Una câte una își repetă în minte hotărârile luate. Încet, cu un efort de voință, reuși să-și recupereze entuziasmul din seara precedentă. Se gândi că starea de exaltare e imposibil de înțeles atunci când încetezi s-o mai resimți. Își aminti că Weininger spusese ceva asemănător despre geniu.

Auzi un zgomot și întoarse capul. Cineva deschidea ușa camerei lui.

Nicolás văzu intrând o femeie înaltă și slabă, cu părul cărunt. Femeia se apropie de fereastră și ridică storurile. Privi spre patul lui Nicolás.

—E ora nouă, Federico —zise.

Apoi se apropie de ceva ce părea a fi un birou, își trecu un deget pe suprafața lui și întoarse apoi degetul să-l privească. „Iar e plin de țărână aici”, spuse.

Înainte să iasă din cameră privi din nou spre pat și-i zise să se grăbească. Îi reaminti că, cu o seară înainte, îi promisese că se va trezi devreme să văruiască tavanul bucătăriei.

Anunțuri

6 răspunsuri »

  1. Mi-au plăcut la nebunie povestirile!
    E „pauză” de copii (unul e la grădiniţă şi celălalt doarme, pentru încă 5 minute probabil) şi, pentru că mi-am amintit, într-un mod inexplicabil, de faptul că ai un blog, m-am decis să caut. De aproximativ o oră citesc, mă amuz şi mă delectez cu comentarii pe care le găsesc spumoase şi cu povestirile acestea total captivante şi neaşteptate.
    pupici,
    Anca

  2. Happy Hippooooooooooooooooooooooooooo, ce ma bucur sa te regasesc aici!!! Nici nu stiam ca tu stii de blogul meu, dar ce frumos ca ti-ai amintit si ca ai rasarit asa, pe neasteptate :)
    Ma bucur ca sunteti bine si sa stii ca, desi nu mai iau bus-ul de la locul stiut, ma gandesc uneori dimineata la tine.
    Te pup si eu si te invit sa te delectezi si continuare si poate ne delectam si c-o cafea candva, ce zici?

    :*

    Chris

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s