Las amigas, Liliana Heker

Standard

Traducerea povestirii „Las amigas” de Liliana Heker.

Cele două prietene

Trebuia să fii foarte puternic ca să nu te-apuce plânsul văzând cum Laura își aranja pixurile, se oprea și se muta pentru totdeauna din banca unde fuseseră amândouă așa de fericite; ele care râdeau din aceleași lucruri, aveau jocuri secrete pe care nimeni altcineva nu le cunoștea și găseau în fiecare clipă ceva nou să-și împărtășească. Să vedem dacă așa vă trece cheful de vorbă, spusese învățătoarea și probabil se gândea ca vreuna dintre ele va plânge sau ceva, dar Analía nu avea de gând să-i facă pe plac, cine se credea, ei nu-i era frică de doamna, cu toate țipetele ei și să sperăm că nici Laurei nu-i era frică, las’ să crape de ciudă scorpia.

Numai așa o să învățați și voi ceva, spusese, și credea, cu siguranță, că două prietene pot fi despărțite doar fiindcă le muți din banca unde stau împreună (de parcă știa afurisita aia ce înseamnă prietenia), dar nu remarcase privirea pe care ea și cu Laura și-o aruncaseră înainte de a fi separate. N-o să-i facem pe plac, înțelese Analía mesajul rostit din ochi și nu avu nevoie de alte vorbe, pentru că ele se înțeleseseră mereu așa, doar privindu-se, iar atunci când Analía s-a uitat încă o dată la ea, căci avea unele îndoieli, a văzut că nici Laura nu plângea.

Printre bănci venea acum Teresa Sotelo cu ghiozdanul plin și fața ei de proastă. Tocmai ea. Special o alesese doamna. De fapt pe amândouă le alesese special, fiindcă și María Inés Barreiro, noua colegă de bancă a Laurei, oricât de isteață s-ar fi prefăcut ea că este, rămânea una dintre fetele care lor nu le plăceau: le alesese cu intenție pe amândouă, ca să nu mai aibă ele cu cine chicoti, de parcă de chicotit le ardea în aceste momente.

—Vai, ce nasol —fură primele cuvinte rostite de Teresa Sotelo după ce se așeză în bancă—; de aici din spate nu se vede nimic la tablă.

Din partea Analiei, cu atât mai bine dacă nu vedea nimica – și să n-o întrebe din două-n două minute ce scrie, că nici prin cap nu-i trecea să-i răspundă.

—Ai auzit ce mi-a zis doamna, da? Așa că nu vorbi cu mine.

Și era ultima dată când îi adresa cuvântul acestei ființe, chiar de-ar fi trebuit să-și petreacă restul vieții în tăcere. Oricum avea să se vadă cu Laura în recreație, și câte n-aveau să-și mai spună! Dă Doamne să nu fie prea tristă Laura; dar nu, din fericire nu-i cursese nici o lacrimă. Oricum n-avea rost să-i dai satisfacție scorpiei nici de ți-ar fi sărit inima din piept. Ofrandă, spuse scorpia. Le cerea să scrie o propoziție cu substantivul ofrandă și nu era prima oară că dădea cuvinte din astea ciudate, de nici nu știai de unde să le apuci. Laura da, Laura făcea cele mai frumoase propoziții din clasă și toată lumea știa asta; învățătoarea le zicea poetice.

—Valiza se scrie cu v sau cu b? —întrebă Teresa Sotelo.

—Habar n-am și nici nu mă interesează. Plus că n-am voie să vorbesc.

Idioata naibii n-o lăsa să se concentreze și-n felul ăsta n-avea să scrie niciodată propoziția aia. Măcar de-ar fi avut idei, cum avea înainte, când stătea cu Laura, că dacă avea chef ea îi scria Laurei și-o propoziție întreagă… dar, Dumnezeule! Știa toată clasa că așa se va întâmpla și chiar și Analía se așteptase la ceea ce se petrecea acum: proasta aia de María Inés Barreiro îi șoptea Laurei la ureche, de parcă ea n-ar fi știut ce-i spune; ce chestie, auzi, să aibă ea pretenția să-i facă Laura propoziția, Laura care nu era prietenă cu ea și nu fusese niciodată.

Sărmana Laura, nici pe ea n-o lăsau în pace și trebuia mereu să-i spună căcăcioasei ăleia s-o lase-n plata ei, să n-o mai deranjeze atâta – sau credea cumva María Inés Barreiro că ea le face propoziții tuturor? Cel mai bine ar fi fost să țipe Laura o dată la María Inés Barreiro și gata. Dar era așa bună la suflet proasta asta că toți trăgeau de ea și până la urmă n-o să-și facă nimeni propoziția.

Analía văzu cu coada ochiului că Teresa Sotelo scrisese valiză cu v și se gândi că până la urmă nu e așa greu să faci o propoziție și nu contează dacă nu-ți iese prea frumos, dar când doamna începu să le asculte, iar fetele citiră despre minunate ofrande, ofrande oferite sau dăruite, ofrande extraordinare, știu că, dacă o ascultă pe ea, are să moară acolo, pe loc.

—María Inés Barreiro —zise învățătoarea.

—Minunatele ofrande ale ciobănașilor zugrăviră un dulce surâs pe chipul prințișorului bolnav – citi María Inés Barreiro.

—Foarte bine —spuse învățătoarea—; te felicit.

Și intenționat o spuse ca să le frângă inimile Laurei și ei, pentru că nimeni pe lumea asta n-ar fi putut crede că María Inés Barreiro ar fi fost capabilă să scrie ceva așa de frumos singură. Analía nu pricepea cum de Laura nu reușise să-i explice blestematei ăleia că n-o putea ajuta, pentru că nu ajuți așa, pe oricine. Îți ajuți doar prietenii, or aia nu-i putea fi vreodată prietenă! Lasă c-o prind ele în pauză și-o învață minte să mai scoată lucruri cu forța de la oameni, dar chiar și așa era teribil ceea ce se întâmplase și cine știe dacă Laura putea suporta.

Analía avea un nod în gât, dar Laura nu plângea, deși probabil că și ei îi venea să plângă, biata Laura. Măcar de-ar fi privit spre Analía, ea ar fi putut s-o consoleze, fiindcă ele două se înțeleseseră întotdeauna din priviri.

Doar o clipă, Doamne, doar o clipă să se întoarcă spre ea. Nu; acum se găsise ea  să fie atentă la malurile râului Paraná, numai învățătoarea asta putea să treacă din senin la o lecție de istorie și biata Laura se plictisea probabil acum așa de tare că nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să înghită fără comentarii tot ce spunea profesoara. Înainte era mai bine când nu reușeau să se concentreze, fiindcă își treceau una alteia foi cu desene și-aveau semnele lor, pe care nimeni din lume nu le-ar fi putut descifra vreodată, dar acum? Nimic altceva decât Teresa Sotelo ascultând-o pe doamna, cu o față de proastă, cum le vorbea despre o expediție plină de primejdii.

Ce s-o mai fi plictisind biata Laura! Acum scria ceva. Dumnezeule! Cum de nu-i dăduse prin cap? Laura, minunata Laura, îi trimitea un bilețel. Analía scoase și ea o foaie, ca să-i poată răspunde imediat, însă nenorocita aia, mizerabila, ticăloasa aia de María Inés Barreiro interceptase mesajul Laurei și acum îl citea. De ce Laura n-o împiedica? De ce nu-i făcea nimic? Scârț, își zise Analía, să-l citească, oricum n-avea să priceapă nimic.

—Spre uimirea Conducerii —spuse învățătoarea—, Belgrano se dovedi nesa-nes-nesupus…

Analía privi spre Laura, fiindcă era comic, iar ele râdeau ca nebunele la bâlbâielile astea. Măcar de Laura s-ar întoarce (doar știau foarte bine când să-și caute privirea), măcar de s-ar întoarce ca să poată râde împreună, ori scorpia credea cumva că dacă desparți doi oameni nu mai au ochi să se privească?

Și-atunci ce era ciudat? Că Laura nu se întorcea? Nu, asta nu era ciudat. Cine știe dacă nu era cumva așa de tristă că nici nu auzise nimic. Uimitor era – și simțea că-i îngheață sângele-n vine și că inima i se strânge – uimitor era că Laura avea curajul să râdă.

Laura râdea. Râdea și María Inés Barreiro cu ea. Se priveau și se prăpădeau amândouă de râs, și puteai să crezi că nu reușeau să se abțină, pe moment, dar momentul trecuse și ele nu se mai opreau: erau nebune? Tocmai azi le apucase? Și ce voiau: să se enerveze iar învățătoarea? Parcă nu mai auziseră oameni bâlbâindu-se până atunci.

Analía se așeză mai dreaptă în bancă; oricum, ce-i păsa ei? Copiii veneau la școală să învețe, nu să facă haz; guvernul de la Buenos Aires trimisese o depeșă urgentă către regiunea Alto Paraná și Laura îi spunea ceva la ureche Mariei Inés. Cine știe ce? Nici la oră nu știau să se poarte cuviincios, dar ce conta: aveau să suporte consecințele. Analía avea de gând să fie atentă, ca să știe dacă o întreabă cumva doamna; armata o pornise spre nord fără să comunice cu guvernul din Buenos Aires care, uimit de comportamentul lui Belgrano, încerca să controleze situația. Cele două râdeau și nu era clar de ce naiba mai râdeau acum, dar se vede că nu erau în stare să ia nimic în serios, de parcă povestea lui Belgrano ar fi fost o glumă.

Prefăcuta aia de Laura, mereu se poartă așa. Ia să vină ea în pauză să-i ceară Analiei să se joace împreună, sau să o roage cu lacrimi în ochi pe doamna să le mute la loc în bancă. O să vadă ea cum Analía va zice pe loc că nu, ea cu Laura nu se poate concentra, doamnă, Laura găsește ceva de râs în orice. Și cu oricine.

Expediția avansa către Corrientes. Ia uite-o: iar trăncănește, are secrete, mereu au ceva să-și spună astea două, nici pe Belgrano nu-l respectă, deși Belgrano e bun și viteaz, creatorul drapelului Patriei noastre – era sigură că la asta nici nu se gândiseră, ele și gânditul! Știi ceva, să facă ce-or vrea, ce-i păsa ei? Se credeau așa amuzante, de parcă numai ele două pe lume ar fi descoperit râsul. Adică ce, ea nu avea ochi, sau ce? Oricine putea să vadă. Ce amuzant, ha, ha, ce comic agită doamna rigla, parcă vrea să omoare pe cineva. Oricine vedea cât e de comic, dar nu era cazul să râzi din asta o zi întreagă. Ce, parcă ea nu vedea? Sau cumva tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo.

—Cum ține doamna rigla —zise Analía—; spune-mi, tu nu vezi?

—Ce? —spuse Teresa Sotelo—. ¡Ah!

—Zici că stă să spintece pe cineva, nu? —zise Analía—. Zi că nu e așa.

—Ah. Da —spuse Teresa Sotelo.

—Doamne sfinte! Fii atentă, o să omoare tabla!

Vai, doamnă, tabla e bună. Ce exemplu dați elevilor, doamnă?

Uite tu la ea, zici că e un spadasin. Dar uită-te o dată! Ți-am zis să te uiți la ea. Nu te-apucă râsul? Râzi, tâmpito! Nu vezi ce comic e totul?

Anunțuri

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s