Misiunea directorului de resurse umane (2010)

Standard

La Studio se poate vedea acest film fantasmagoric, in care – ca-n bancuri – un roman, un evreu si inca un evreu transporta un sicriu cu o femeie moarta prin cea mai bizara (geografic vorbind) Romanie: pornind de la Sibiu, ajung in Ialomita, apoi pe Valea Doftanei, zburda pe Transfagarasan si trec cu bacul la Calarasi, strabatand astfel – ni se spune – o mie de kilometri prin tara ce „nu e nici Est, nici Vest”.

In drumul lor (pe care-l strabat cand cu un autobuz de pe vremea lui Pazvante, cand cu avionul sau tancul), anotimpurile se succeda si se amesteca ca-ntr-un vis: aici e chiciura si gardurile sunt imbracate in turturi de cristal, o ora mai incolo e primavara, la cimitir e zapada de un metru si-n sat au iesit copiii cu gastele la pascut.

Calatoria asta e o misiune: a directorului de Resurse Umane caruia i-a murit o angajata pe care are datoria (sau sarcina) s-o insoteasca pe ultimul drum si sa se spele astfel de pacate in fata presei; a reporterului care-l insoteste ca un uliu, pozand tot ce prinde si convins ca vorbele lui fac opinia publica; a copilului femeii moarte, un pusti vagabond care „vrea la Buna” si, pana la urma, a femeii insesi, care trebuie sa se impace cu trecutul si sa-i impace pe cei ramasi in urma pentru a-si gasi odihna.

Ca roman, te fura foarte tare peisajul, ba chiar te eneveaza amestecul de ses si deal, de hais si cea – doar tu stii prea bine geografia patriei si n-are legatura bacul cu Transfagarasanul. Te mai fura si accentul copilului, care nu e roman, desi se pretinde si aerul anacronic sau atemporal de-a binelea al locurilor (telefoane de pe vremuri langa afise electorale cu Geoana si Basescu, dar si o scena de priveghi desprinsa parca din „Baltagul” langa una cu copii vagabonzi oplositi intr-un decor post-industrial). Iar directorului de resurse umane – tipicul corporatist la cravata care-si cunoaste „resursele” dupa numarul cartii de munca mai degraba decat personal – ii revine sarcina sa faca putina ordine in aceasta lume, el fiind, pana la urma, singurul „apropiat” al femeii moarte, dar si un tip care prefera sa descurce complicatele ite ale birocratiei, traditiei si coruptiei dintr-o tara est-europeana, decat sa-si rezolve problemele din propria familie.

Filmul e o coproductie, se vorbeste in ebraica, romana si engleza, regizorul e Eran Riklis, iar biletul la cinema studio costa 5 lei dimineata si 10 lei de la ora 3 incolo.

Mie mi-a placut.

 

2 responses »

  1. Suna tare fain ceea ce ai scris tu aici. Pe semne ca filmul chiar e bun! Bravo tie ca mai apuci sa vezi si filme de alt gen! Poate cine stie o sa-l vedem si noi!

  2. sa stii ca pana la urma mi-a placut. nu stiu cat e ignoranta sau nepasare si cat e intentie in peregrinarea asta ageografica si atemporala, dar pana la urma conteaza povestea si mesajul si filmul te pune putin pe ganduri

    eu pur si simplu am trecut pe langa cinema si am intrat pt ca eram curioasa sa aud ebraica :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s