Drumul spre Piata Unirii

Standard

Într-o zi, după școală, Mona a convins-o pe prietena ei, Ramona, să o însoțească în drumul spre Piața Unirii. Ramona nu prea voia, afara era frig și pe ea o dureau picioarele. E drept că avea doar șase ani și încă o speria tot ce era legat de școală și de interacțiunea cu oameni străini, care nu erau mama, tata și prietenii din curte.

–          Rami, a pledat atunci Mona cu toată puterea de convingere de care era în stare, eu am fost de o mie de ori la Piața Unirii cu mamaie și știu să ajung. Trebuie să mergi cu mine.

Și așa s-a făcut că Ramona și Mona s-au luat de mână și-au urmat frumușel linia de tramvai care ducea la Hala Traian, apoi hăt departe, pe lângă o biserică albă și multe case de țigani unde copiii se jucau în pielea goală în curte, tocmai până-n Piața Unirii. Mergeau serioase, ca două fete care știau bine încotro se îndreaptă, îmbrăcate în uniforma lor cu șorțuleț albastru. Ramona avea și o căciulă neagră tricotată pe care, din când în când, Mona i-o trăgea grijulie peste ochi ca să nu răcească.

După un drum destul de lung, au ajuns la cupola pe care Mona a recunoscut-o imediat.

–          Rami, uite, asta e Piața Unirii! a zis ea mândră. Aici vin eu cu mamaie să luăm lapte și ouă. Chiar și ieri am fost și-am stat la o coadă imensă! Uite, și acum e coadă. Oare ce se dă?

Eheei, se gândea Mona, ce-ar fi să stau la coadă și să iau ouă, sau poate chiar tacâmuri de pui. Ce s-ar mai bucura mamaie! Sigur că n-aveam voie să mă duc singură la Piața Unirii, dar mamaie nu m-ar mai certa când i-aș scoate din sacoșă ouăle sau carnea care la noi se aduc așa de rar. Păcat doar că nu se pot lua fără bani. Și nici sacoșă n-am. Cine se gândea că ajungem aici.

–          Auzi, Rami, tu ai vreun ban? Rami! De ce bâzâi acum?

Ramonei îi curgeau nu doar lacrimile, ci și mucii, pe care-i ștergea neîndemânatic cu mâneca hainei. Din suspinele ei doar cuvântul mama se mai înțelegea uneori și era teribil să fie așa, pentru ca mama Ramonei era o doamnă corpolentă pe care Mona nu reușise niciodată s-o cuprindă în întregime din priviri, fapt pentru care i se părea infinită și îi era frică de ea. Abia atunci Monei îi dădu prin cap că habar nu avea să se întoarcă de la Piața Unirii, fiindcă cu mamaie lua întotdeauna tramvaiul, or tramvaiul, se știe, e pentru oameni mari, nu pentru copii de clasa întâi și, respectiv, a doua de școală primară. Ce-ar mai zice doamna de la bilete să le vadă singure în tramvai? Le-ar întreba de ce călătoresc singure și le-ar cere biletul și, cum nu au bilet fiindcă Mona nici nu știe de unde se iau bilete (în taină e convinsă că mamaie le fabrică în buzunarul ei de la palton, fiindcă mereu scoate de acolo un bilet nou-nouț, ba de tramvai, ba de troleibuz când merg ele două departe, cale de nouă stații, la policlinica unde mamaie își pune dinții), ei bine, cum nu au bilet nici ea, nici Rami, le-ar duce cu siguranță la Miliție.

–          Rami, nu mai plânge, nu ne oprim să stăm la coadă, am vrut doar să-ți arăt Piața Unirii, îți place? Uite ce frumoasă cupolă are. Tata îi zice circul foamei, dar nu e aici circul. La circ sunt animale și oameni care fac acrobații la trapez; aici dacă intri înăuntru nu prea e mare lucru, doar cârlige goale și oameni în halat alb. Hai, mă, Rami, ne vede lumea, nu mai plânge. La mama mergem acum, unde crezi că mergem?

Și bine ar fi fost să poată merge, dar în mintea Monei nu se ivea nici o idee despre cum ar fi putut ajunge înapoi. Ei, dacă ar fi ajuns măcar la Hala Traian, de-acolo știa ea bine drumul spre casă. Dar cine știe unde-o fi Hala Traian acum? Să întrebe pe cineva. Întotdeauna când te pierzi, întreabă, spusese tata. Și mama repeta adesea nu uita adresa de acasă, bulevardul Republicii numărul osutătreișapte. Să știi să spui unde stai, dacă cumva te pierzi. Așa că hai să ne luăm inima-n dinți, pentru că altfel Ramona o să plesnească de atât plâns, deja e roșie ca racul.

–          Rami, stai aici lângă doamna.

Mona știa că nu e bine văzut un copil singur pe marginea trotuarului, mai ales o fetiță bufleie de clasa I care plânge de saltă șorțulețul pe ea. Pe de altă parte, doamna de la coadă era așa de ocupată să discute aprins cu vecina de alături și pe lângă coadă se învârteau plictisiți atâția plozi, încât Rami avea șanse să treacă neobservată, deși era toată umflată de plâns și plină de muci.

–          Nu vă supărați, puteți să-mi spuneți cum ajung la Hala Traian?

Spre norocul Monei, sau poate grație flerului ei, cetățeanul cu palton gros și căciulă de oaie nu era vreun membru responsabil al comunității, care să-și facă griji pentru soarta a două fetițe singure, pierdute prin Piața Unirii. Dar avea totuși o brumă de simț de răspundere, așa că întrebă:

–          Ce să cauți tu, așa mică, să mergi la Hala Traian?

Mona avea minciuna pregătită și ah, ce realitate frumoasă și îndelung visată îi crea această minciună!

–          Dar nu sunt singură, e mamaie la coadă. Doar că ea e de la țară și nu știe…

În sfârșit, fie și doar în ochii unui singur cetățean cu palton gros și căciulă de oaie, Mona devenise ceea ce-și dorea cel mai mult: o fetiță ai cărei bunici locuiau la țară, unde ea-și petrecea, firește, vacanțele de vară, la fel ca toți colegii ei.

Fără să aibă habar de miracolul pe care tocmai îl înfăptuise, omul îi dădu un sfat atât de simplu, încât Monei mai să-i dea lacrimile de ciudă că nu se gândise și singură la asta!

–          Vezi linia aia de tramvai? Pe acolo merge tramvaiul la Hala Traian. Urmezi linia și te duce ea. Tot înainte după șina de tramvai.

Bineînțeles! Era la mintea cocoșului! Cum de nu se gândise că te întorci pe drumul pe care ai venit? Poate că locurile nu erau încă bine conectate în mintea ei, iar dusul și întorsul erau două drumuri diferite, nicidecum două perspective asupra aceluiași traseu. După șina de tramvai, așadar.

–          Hai, Rami, hai că mergem acasă. Hai să-ți povestesc povestea cu căpcăunul și vrejul de fasole pe care ne-a citit-o azi tovarășa. Vrei? Dă mâna la mine și nu mai plânge, acuși ajungem la mama. Dar să știi că e secret că noi am fost azi la Piața Unirii, auzi? Știi ce e aia secret? Nu-i spui nimic lui mama. Unde am fost? La școală. S-a sunat, noi ne jucam și n-am auzit, ne jucam în spate, acolo, unde sunt fiarele alea sub care ne băgăm noi și zicem că e cort. Mamaie o să se supere că ne-am băgat la fiare, dar n-o să mă bată. Ai auzit? S-a sunat și noi n-am știut și am uitat să plecăm acasă. Hai că ajungem acum, nu mai e mult, uite casele de țigani, uite și biserica. Știi că țiganii când prăjesc semințe ca să le săreze le pun intr-un lighean și fac pipi pe ele? Pipi e sărat, mi-a zis mie mamaie și am gustat și eu odată, adică mi-a sărit pe limbă. Adică tu când mănânci semințe guști pipi de la țiganca aia care le vinde. De-aia zice tata să le sparg în mână, nu în gură, pentru că pipi are microbi. Oricum mie nu-mi plac semințele și lui tata îi prăjește mama în tava de chec, în cuptor și le sărează cu sare. Ia uite ce coadă e aici, oare ce se dă? Nu mai întrebăm, că ne grăbim acum. Auzi? Crezi că ar trebui să-i spun lui mamaie că era coadă la Hala Traian? Dacă mă întreabă de unde știu îi zic că vorbea Tovarășa cu cineva și eu am auzit. Hai, Rami, hai că am ajuns acasă. Ia vino să te șterg, să nu zici la nimeni că ai plâns. Bine, dacă zice mama ta, poți să spui că te-ai lovit la fiarele alea, da? Dar nu zici nimic de Piața Unirii, auzi? Altfel nu te mai iau altă dată nicăieri!

Ajunseseră, într-adevăr, dar e greu să treci neobservat atunci când ai șase și respectiv șapte ani și te-ai plimbat vreo două ore nestingherit, în vreme ce acasă tensiunea creștea cu fiecare minut întârziat. Cui i-ar fi dat prin cap că mamaie o să se ducă la școală s-o întrebe pe Tovarășa unde era Mona? Sau că mama Ramonei o le iasă în cale înnebunită de spaimă, în capotul ei cu flori roșii, cu figura descompusă și ochii mai umflați de plâns decât ai fiică-sii?

Deznodământul nu e greu de imaginat. Ramona a fost sufocată de brațele mamei, Mona a fost aspru certată și Piața Unirii a rămas pe vecie cel mai departe loc din București, semnul victoriei repurtate de o prichinduță de 7 ani asupra pericolelor marelui oraș, dar și locul unde Mona a putut să se simtă, preț de o clipă, o fetiță normală, ai cărei bunici locuiesc la țară, unde ea îi vizitează în vacanțe, când se scaldă în gârlă și mănâncă cireșele direct din pom. A aflat atunci că nimeni nu e doar cine este ci, mai ales, cine cred ceilalți că e și că pe drumul de dus te poți la fel de bine întoarce. Și-o mai fi aflat și altele, dar acum nu și le mai amintește.

4 responses »

  1. Pingback: Aventuri în buricul târgului « Singur pe bancă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s