Sat de fete mari

Standard

Să nu mor și eu până nu te văd mireasă, ofta la răstimpuri bunica, pe care Irinei îi plăcea să o tachineze pe această temă, acesta fiind, dealtfel, și singurul punct oarecum sensibil pe care ea îl putuse identifica în scurta ei viață de numai opt ani la bunica cea dârză și aprigă.

Eu n-o să mă mărit niciodată, răspundea invariabil Irina.

Da, sigur, țipa bunica scoasă din minți, tu o să faci sat de fete mari.

Și așa la opt ani, ca și la paisprezece și douăzeci. Uneori Irina simțea nevoia să-și nuanțeze răspunsul cu precizarea că la treizeci de ani intenționează, totuși, să facă un copil ”fără tată”, ca să nu zică bunica ei că nu și-a adus contribuția la perpetuarea speciei. Alteori bunica nu țipa, ci îi arunca vorba ironic, din vârful buzelor ori peste umăr, aproape în silă. Sat de fete mari o să faci tu. Iar Irinei îi suna ca o imposibilitate și-i evoca vag imaginea unor fete filiforme fără chip, aliniate în costum național una lângă alta pe un câmp.

Timpul a trecut, la fel și relațiile mai bune sau mai proaste, mai lungi sau mai scurte ale Irinei. După ultima poveste de dragoste – intensă, tulburătoare, consumată de propria-i flacără – Irina a rămas pentru prima dată singură pe lume. Dusă era iubirea perfectă, demult plecată dintre cei vii bunica cea aprigă, iar cu o inimă făcută țăndări greu de crezut că mai poți avea ceva de oferit într-o nouă relație. Însuși cuvântul i se părea frivol, de consistența unei sfori care se destramă și ascuțit ca cioburile care rămân când sufletul se fărâmă în atâtea bucățele că niciodată nu le vei mai putea regăsi – necum lipi la loc – pe toate. Spre norocul ei, avea o prietenă bună căreia să i se destăinuie și mult timp la dispoziție ca să cultive și alte relații de amiciție abandonate în trecut, când pasiunea mistuitoare îi fusese de ajuns.

Când și-a dat seama că urma să împlinească treizeci de ani a avut o mică tresărire. Promisiunea copilului ”fără tată” i se părea acum nerealistă și crudă. Viața ei nu era rostuită să primească un copil, iar profesia ei care-i cerea să-și petreacă zilele între copii îi dovedise importanța rolului jucat de tată, încât i se părea egoist să-și priveze fiica (sigur că urma să aibă o fiică; un băiat ar fi fost de neconceput) de această experiență. Lasă, i-a spus în gând bunicii, nu mai țipa la mine. Aici ai avut dreptate, e o tâmpenie chestia cu copilul fără tată. Și până la urmă care e zorul să fac un copil? Am destui la grădiniță.

Irina, te-ai mai gândit? o tachina la răstimpuri colegul ei Gelu, care, de când îi împărtășise dilema ei privind copilul fără tată, se oferea săptămânal să joace rolul tatălui inexistent. Hai, știm amândoi ce-avem de făcut. Plus că e clar că fac copii frumoși, doar l-ai văzut pe Ionuț. Și-mi ies din prima, că nevastă-mea e iar gravidă.

În ciuda situației oarecum nepotrivite, pe Irina o amuzau avansurile lui Gelu și nu o dată a acceptat să iasă cu el la o bere după serviciu, ori să fie condusă acasă în mașina lui argintie. N-a rezistat decât de formă când Gelu s-a întins într-o seară să o sărute, chiar înainte ca ea să-și fi decuplat centura de siguranță și să fi deschis gura pentru a-i oferi cuvinte ca multumesc și la revedere. Săruta bine, Gelu, nimic de zis. Era puternic și blând în același timp și avea acea hotărâre ușor ironică a bărbaților despre care nu știi niciodată dacă sunt siguri de sine, ori, dimpotrivă, atât de nesiguri încât afișează o siguranță absolută. Nu putea să spună că nu-l place pe acest coleg de care fetele râdeau, pentru că mergea prea des la sala de fitness și-și îngrijea unghiile ca o femeie. Era amuzant, inteligent, tată de familie responsabil și-și adora feciorul, care avea abia un an. Nevastă-sa era o femeie frumoasă, cu vreo trei ani mai tânără decât Irina. Își revenise remarcabil după sarcină și nu întreba niciodată nimic despre lungile ședințe și deplasări în interes de serviciu ale lui Gelu, deși îi trecuse probabil vreodată prin cap că o grădiniță n-are nevoie să trimită oamenii chiar lunar la cursuri și formări de câte 2-3 zile. Gelu pretindea că pentru ea e suficient să-l știe că se întoarce acasă. Uneori povestea cu o anume duioșie prima lor vacanță la Barcelona împreună. Alteori o judeca aspru pentru pasivitate și lipsa de imaginație în exercitarea îndatoririlor conjugale. E ca o momâie în pat, cum o pui așa stă. Plus că bot, nimica. Și clipea cu subînțeles. Bot? întrebase Olimpia, educatoarea grasuță de la grupa mică, despre care toată lumea știa că e îndrăgostită în taină de Gelu. Atunci Gelu o privise pe Irina și amândoi izbucniseră într-un râs complice.

Bot.

Botul lui Gelu nu se mai dezlipea de buzele ei. Demult oprise motorul, demult centura Irinei își regăsise locul în lăcaș, demult – și asta nu era tocmai clar cum se întâmplase – dispăruse pe undeva pe sub bancheta din față cămașa cu dungi albe și bleu a Irinei, pe care dăduse o grămadă de bani în toamnă la Zara și o purtase prima oară în ziua aceea, la o serbare cu părinți și bunici.

Ei, parcă eu știu dacă să-l numesc iubit sau nu? spunea grăsuța Olimpia despre indianul cu care avea o relație la mare distanță, consumată mai ales pe Skype și uneori, rareori, în hoteluri ieftine din Londra sau Paris, unde Nirav sosea câte două-trei zile, trimis de compania de telefonie mobilă la care lucra. Să zicem c-am fi, deși nu dă semne c-ar vrea să ne vedem mai des, ori barem să se mute mai aproape. Să zicem c-am fi, că eu altul n-am și-l și iubesc pe prostănacul ăsta, mi-aduce flori, e tare simpatic și când sunt cu el parcă nu mai am nevoie de nimic. Ei, Gelu. E mișto, nimic de zis, dar nu m-aș încurca cu el. Nu mă prinde pe mine rolul ăsta de amantă. Și nici el nu se uită la mine, ce să mai.

N-a mers nici cu Alex, ridica din umeri Cora, prietena din copilărie a Olimpiei, al cărei suflet demult se ascunsese undeva unde ea nu-l mai putea ajunge, fapt pentru care niciodata nu punea suflet în relațiile pe care le începea și termina pe bandă rulantă. Îți mai aduci aminte de Sebi? Ăla era un mototol, dar Alex e și fraier, frate. Puteau să-l promoveze, l-a chemat șefă-su în birou cu evaluarea, evaluarea era bună, over-performer, îi oferă promovarea și ăsta nu, că el vrea să-și urmeze visul și să fie profesor. Minunat. Domnul Trandafir, ce să zic. Și-acum e toată ziua cu ore, cu meditații, cu povești de-astea. Și-o fi găsit pe vreuna pe la școală, dar mi se rupe, oricum mie nu-mi plac fraierii.

Pe Mona, Irina n-o întreba niciodată despre viața ei sentimentală. Se vedeau rar și Mona apărea mereu surâzătoare, mereu amabilă, cu același interes pentru viața și poveștile Irinei și aceleași răspunsuri evazive când era întrebată de propriile povești de viață. Uneori se strecura câte un nume, Am fost cu Andrei la Paris, zicea, ori Cerceii ăștia îi am de la Paul, îl știi pe Paul – și Irina putea doar să bănuiască cine e misteriosul Paul, poate tipul cu ochelari care lucra cu Mona în departament, poate Paul de la redacția unei reviste glossy unde Mona dăduse odată un interviu, poate Paul fostul lor șef?

Era greu să nu vadă că satul de fete mari creștea în jurul ei, chiar dacă niciuna dintre ele nu purta costum național pe o câmpie searbădă și stearpă. Olimpia, atât de simpatică în naivitatea ei; Cora, pe cât de rece cu amanții, pe-atât de sufletistă cu prietenele, pentru care se scula în miez de noapte să dea fuga până la Turnu Severin dacă era nevoie; Mona, atât de greu încercată de viață, mereu cu zâmbetul pe buze. Și mai erau, Ioana și Dana, prietenele cu care Irina mergea uneori la Operă sau la Ateneu; Carmen cea rece și înțepată care voia musai să-și găsească un străin cu bani; Ilinca, care se despărțise și se împăcase până acum cu Petre de miliarde de ori, mereu sperând că o să fie bine, mereu dezamăgită de felurile noi în care Petre găsea cu cale s-o înșele. Poate că era momentul să accepte oferta lui Gelu. Poate că Mister Right e prescurtarea de la Mister Right Now – văzuse ea asta într-un film și îi plăcuse cum sună. Da, Gelu avea nevastă și copil (în curând copii). Tocmai. Măcar era un tip responsabil.

Generația noastră e una imatură, îi perora întruna Cora. Mă refer la bărbați. Imaturi și neserioși. Se joacă pe calculator la treizeciși de ani, toată ziua gadget-uri, jocuri și jucărele, mașini noi, excursii și vacanțe. De responsabilitate să n-audă. Sunt răsfățați și au senzația că totul și se cuvine și n-au nimic de dat înapoi. De ce să te oprești la o femeie, când poți avea oricâte? Relația se termină când se termină dorința. Dincolo de dorința lor nu mai există nimic. Uită-te și-n reviste la toate prostiile alea despre cum să te reinventezi ca să le ții mereu proaspătă dorința. Ce porcării!

Irinei îi era clar că pentru Gelu devenise o chestiune de orgoliu s-o facă să-i cedeze. În timpul orelor îi trimitea mesaje simpatice, care o făceau să alunece în reverie cu ochii pierduți pe geam și-i aminteau iubirile alea din adolescență. Uneori îl găsea dimineața în fața blocului, cu motorul pornit. N-ați comandat taxi? zicea. Dacă o să am trei copii, trebuie sa-i întrețin, așa că m-am băgat taximetrist în tură de noapte. Și se apleca spre ea s-o sărute, iar ea, încă somnoroasă, îl lăsa, deși îi era tot mai greu la serviciu să se poarte natural cu el, iar el încerca tot mai des s-o prindă singură în sala de clasă, ori pe culoarul spre cancelarie, ori în curte, la țigară.

*

Vestea nunții Olimpiei cu indianul ei îi surprinse pe toți. Olimpia radia. O să se îmbrace în costume tradiționale și el și neamurile lui și eu trebuie să-mi fac sari. Dar știți ce m-am gândit? O să face două nunți: una la el acolo și una aici. Săptămâna asta merg să-i cunosc părinții și să aranjăm data. În India data nunții ți-o fixează un fel de vrăjitor, care-ți spune și dacă ești compatibil cu partenerul. Sper să nu mă ia cu texte, că și eu și Nirav am zis că dacă zice că nu suntem oricum ne luăm, pe propria răspundere. Dar știți ce m-am gândit? La nunta de aici să ne îmbrăcăm și noi în costume naționale. O să facem la ai mei la țară, în Bărăgan. Și mă gândeam toate fetele să purtăm ie și fotă, ce naiba, adică noi n-avem portul nostru? Ce ziceți? Eu ma angajez să vă fac rost de costume de la Muzeul Satului, știu pe o doamnă acolo și sigur ne găsește. Putem să jucăm și hora, să vadă și indienii că avem tradiții. Am vorbit și cu fetele, Cora și Ilinca vor, Mona zice că se mai gândește, dar o să vrea sigur. Tu vrei, Irina?

Anunțuri

6 răspunsuri »

  1. e frumos si trist in acelasi timp Chris
    de ce trebuie sa ne casatorim si sa avem copii si nu putem trai pentru noi fara sa ne judece „bunica”?
    xx

  2. Pingback: Intrebarile copiilor si dilemele adultilor « Puzzle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s