Oameni si zambete

Orice legătură cu realitatea a poveştii de mai jos este întâmplătoare, bineînţeles.

B.S. era genul de personaj cu care nu vrei să ai de-a face prea des. Veşnic agitat, singur împotriva unei lumi ostile, veşnic în criză de bani. Chiar în dimineaţa asta o sunase pe Ana cu o cerere de bani, a şasea sau a şaptea pe care trebuia să i-o refuze, să-i zică îmi pare rău, dar nu am de unde să te împrumut. Însă ca să ajungă să zică asta trebuia mai întâi ca B.S. să se oprească din văicăreală:

– … şi atunci le-am spus, voi sunteţi tâmpiţi, nu l-am lovit intenţionat, el mi-a ieşit în faţă, ce dracu era să fac, ce idioţi, închipuie-ţi! M-am dus acolo, am vorbit cu şeful lor… douăjdoo de milioane… penalizare… îi dau în judecată, mama lor de nemernici…

Ana îl asculta închipuindu-şi că asistă la un monolog de teatru radiofonic. Abia se sculase din pat, părul îi era zburlit şi aspru, se gândi că trebuie să şi-l vopsească, apoi îşi turnă un pahar de apă ca să înghită pastila zilnică de calciu şi magneziu. B.S. îi amintea de Sandu, un fost coleg de serviciu care şi el avea obiceiul să intre în tot felul de belele şi să se vaiete cui voia să-l asculte, dar nu pe un ton plângăreţ , ci eficient şi bătăios, de parcă „sistemul” îi punea piedici dinadins, iar el trebuia să dea zilnic dovadă de vitejie ca să le înlăture. Ana era convinsă că în propriii lor ochi aceşti bărbaţi erau nişte eroi, mândri de felul în care se descurcau să iasă din încurcături pe care singuri şi le provocaseră. Pentru că tipul nu mai termina de vorbit, aplică strategia compătimirii, care nu dădea greş niciodată cu astfel de oameni:

–          Băi, ce ghinionul naibii! Acuma, sincer, mi se pare un abuz. Douăzeci de milioane amendă? Şi dacă-i faci rost, cum îi dai înapoi? Eu zic neapărat să-i dai în judecată pe nemernici, ai toate şansele să câştigi.

Prins pe nepregătite, B.S. se fâstâci:

–          Măi, acum au şi ei dreptate, că nici eu nu m-am asigurat, vizibilitate zero, na, omul nu prea avea cum să vadă că sunt acolo, adică, oricum, văd eu, important e acum să strâng milioanele alea să mă duc să plătesc amenda, că altfel îmi pun ăştia penalizări, nişte nemernici…

–          Cât vrei?

Pentru că, deşi nu o suna decât ca să-i ceară bani, B.S. devenea foarte delicat când era vorba să spună suma şi putea să se învârtă în jurul cozii la nefsârşit, însăilând poveşti după poveşti.

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. Dar ştia de ce: omul avea nevoie, ea avea suta pusă deoparte pentru zile negre. Măcar să se folosească cineva de banii ăia. Până la urmă, nu e neapărat ca zilele negre să fie ale tale proprii.

Opt ore mai târziu însă, pe strada Plugarilor, când contempla alături de mecanicul auto propria ei maşină zdrelită într-o parte de impactul cu un X5, Ana nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze.

– Cu totul, aşa, să zicem vreo doişpe milioane, socotea mecanicul cu voce tare. Înlocuim aripa, vopsim, chituim, facem şi o geometrie să vedem de ce scârţâie roata, să nu fie capul de bară… Săptămâna viitoare mă duc după piese.

– Haideţi mai bine peste două săptămâni, să iau şi eu banii. Altfel n-am să vă dau de piese. Şi-n gândul ei: mai bine-mi ţineam suta de euro…

– Da, asta e o problemă, că nici eu n-am, altfel luam eu, vă daţi seama şi îmi dădeaţi dumneavoastră. Aa, dar staţi. Are ăsta mic în puşculiţă. Cât ai, tată?

Cel mic nu mai era aşa de mic – un puştan de paisprezece ani frumuşel şi foc de isteţ.

– Am cinşpe milioane, şi să ştiţi că nu am nevoie de ei acum, vi-i dau pe toţi. Ia tata piese cu ei şi ce mai e nevoie şi mi-i daţi când aveţi. Vorbesc serios.

– Dragul meu, eşti tare drăguţ, dar n-am înnebunit să atentez la puşculiţa ta. Nici nu mă gândesc!

– Vă rog, e posibil aşa ceva? Ne ştim de atâta vreme, dumneavoastră aveţi nevoie, eu am bani puşi deoparte. Măcar să se folosească cineva de ei.

Şi la asta Ana nu mai spuse nimic, pentru că-şi recunoscuse propriile-i gânduri de mai devreme. Zâmbi şi-l ciufuli prieteneşte pe puştiul cel inimos.

– Mulţumesc, ai un suflet mare tu.

Iar chipul puştiului strălucea de bucurie.