Timpul sfarsitului

Standard

Cand aveam 14-15 ani si eram o adolescenta adventista fara cercei si cu fuste lungi,  ma obseda ideea ca traim in „timpul sfarsitului” – fiindca asta era invatatura predicata de aceasta biserica, asteptatoare a revenirii lui Hristos. Imi puteam inchipui destul de bine cutremurul, innegurarea, pe Domnul venind pe nori, pe noi cantand „El vine iar”, invierea mortilor, judecata si, in fine, viata vesnica sau moartea vesnica, dupa caz. Scenariul ni se prezentase de multe ori, ca si grila de lectura a textelor din Apocalipsa privind a doua venire.

Sfarsitul mi-l imaginam curand, intr-un an sau doi, cu siguranta inainte sa termin liceul, si fiecare an in care ajungeam sa mai fac un Revelion era un an castigat, dar venea si cu stresul pentru anul urmator. Nu mi-era frica, doar foarte ciuda ca s-a nimerit timpul asta al sfarsitului de lume tocmai pe timpul meu. Faptul ca pastorul nostru, Edy, ne-a zis odata ca si el simtea la fel cand era adolescent (or el acum era un om la 42 de ani, deci iata ca supravietuise), m-a mai consolat. Dar cred ca ideea asta ca eu nu voi apuca sa cresc in viata asta atunci mi-am format-o.

Pe la 16 ani reflectam asupra faptului de a ma fi nascut fix in timpul sfarsitului (era, totusi, presiunea aia a sfarsitului de secol 20, presupun) (din 2000 am inceput o viata noua? suntem acum, oare, in post-sfarsit? :D) si, desi nu indrazneam sa afirm ca e nedrept, e limpede ca asa gandeam. As fi vrut sa am timp sa cresc, sa fac scoala de soferi, sa am copii si sa scriu carti, sa plec in strainatate si sa ma intorc. Ma intrebam – ca orice adolescent – de ce pierd timpul la scoala, cand as putea face multe alte lucruri. Timpul era scurt si, ceea ce e cel mai rau, nu-mi apartinea. Timpul meu era al scolii, al familiei, al bisericii. Deseori aveam de ales intre a merge sambata la olimpiada sau la biserica. Sambata era timpul Domnului, din care Ministerul Educatiei voia uneori o felie. Timpul ca o paine.

Timp pierdut sau irosit in asteptare, timp strain sau imprumutat (inca un Revelion, o fi ultimul?), timp scurt, timp care se grabeste („nu mai are rabdare cu oamenii”), timp personificat, timp stapanit si feliat la discretie, timp capricios, timp trecut si viitor. Am zambit aseara citind randurile de la 16 ani, uitasem ce puternic resimteam presiunea asta a „sfarsitului de lume” – un stres in plus, as zice acum, pe langa toata furtuna adolescentei.

Nu m-as fi oprit sa scriu despre asta, dar azi Stela a scris despre un „Timp mort” si asta m-a indemnat sa-mi astern si eu pe ecran „Timpul sfarsitului”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s