Marunte suparari, mici bucurii

Standard

Slabesc si am tot felul de reactii ciudate la asta.

In urma cu cateva luni trebuia sa ma conving ca nu voi muri; aveam in cap asocierea asta cu boala si moartea si mi-a luat ceva s-o dezradacinez de acolo si sa ma bucur de fiecare oscior care a inceput sa se vada prin piele. Mai apoi am inceput sa ma tem pentru siguranta mea. N-am fost niciodata subtirica si sexy, sunt obisnuita sa trec neobservata prin multime si nu stiu sa raspund la „Papusica”, „Frumoaso”, zambete cu subinteles si alte grosolanii de gen. In (rarele) momente cand mi se intampla sa fiu abordata astfel, imi doresc intens sa ma ingras la loc si sa redevin invizibila, pentru a ma proteja. Sigur ca nu intentionez sa fac asta si vad ca din ce in ce mai bine incep sa ma pricep sa primesc si complimente, nu doar suturi in fund si respingeri.

Zilele trecute, insa, m-am confruntat cu o alta reactie, foarte puternica, pe care mi-a luat ceva s-o descompun si s-o procesez.

Mi se spune adesea „ce-ai slabit”, „ce bine arati”, „spune-mi si mie cum faci”, etc. si ma bucur ca se vede si ca lumea vede si ca primesc acest feedback, chiar daca n-as sti sa spun ce fac – e mai mult ceva ce simt si mi se intampla. N-a fost deloc surprinzator, asadar, ca si amicul meu, Tudor, sa-mi spuna acelasi lucru. Ceea ce a fost ciudat, a fost reactia mea: l-am detestat in acel moment cu atata violenta, ca a trebuit sa ma scuz si sa fug la prima oglinda care mi-a iesit in cale, pentru a ma intreba ce naiba e cu mine. Si oglinda mi-a raspuns: „Ai fost intotdeauna acolo, indiferent de numarul de kilograme. Tudor ar fi trebuit sa stie sa vada miezul, nu coaja. Esti dezamagita sa constati ca n-a reusit.”

Ceea ce mi-a lamurit o data mai mult rolul protector al norului pufos in care ma invelisem si, totodata, rolul lui de turn de aparare, ca in basme. Frumoasa adormita nu face decat sa astepte, in turnul ei, sa fie gasita si trezita cu un sarut. Se pare, totusi, ca traim intr-un timp in care frumoasele trebuie sa-si seteze desteptatorul si sa se trezeasca singure, fiindca timpul nu mai asteapta si nici printii nu mai sunt ce-au fost odat’.

 

8 responses »

  1. draga mea, nu cred ca e usor sa dai din straturile de protectie jos, imi imaginez ca de fiecare data esti mai vulnerabila si mai deschisa lumii din exterior. dar asta e doar un motiv de foarte mare incredere, si sunt mandra de tine. si, in plus, sunt convinsa ca o sa iti stea foarte bine cu masura M :)

    pusi drag

  2. descrii exact ce spune Susie Orbach in Fat is a feminist issue. E o carte extraordinara, mai ales ca prima ei editie a fost publicata in anii 70, ti-o recomand cu amandoua mainile. Uite, exemplu de citat naucitor prin cat de adevarat e: „Cottage cheese is the methadone of compulsive eaters”.

    Eu am trecut prin procesul despre care vorbesti tu de vreo 20 de ori in viata mea, intre 19 si 34 de ani. N-am avut niciodata curaj sa vorbesc despre asta, nu cu atata onestitate cum o faci tu. Ambele drumuri: si slabitul, si ingrasatul. Stiu cum doare reactia aia si cum iti vine sa urli: da’ pana acum nu eram tot eu? Daca gasesti vreodata o modalitate sa gestionezi furia seaca si resentimentul pe care ti le provoaca remarcile astea (alaturi de bucuria si placerea inerent shallow, but oh so sweet), sa-mi zici si mie.

    E posibil ca uneori sa vina doar din bucuria pentru tine (nu te infurie si asta, btw? Cand ii auzi cat se bucura, iti dai seama cat de mult le displacea, de fapt…). Look, iti zic dupa 15 ani de dementa food based si dupa trecut prin toate ciclurile posibile de slabit-ingrasat-tulburari de comportament alimentar-sport-succes-renuntare etc. etc. – DA, they will always see you, the way you want to be seen, only without the layers. DA, doare. DA, e nedrept. DA, se poate trai bine merci si without this way of being seen. DA, se poate gestiona ok si succesul.

    Si eu ma bucur pentru tine in orice formula. The real gain is being able to open up and speak about all this. Fruntea sus :)!

  3. Runbaby, eu o traiesc acum pe cea inversa. ma duc in lume si oamenii nu ma recunosc. Am luat 14 kile intr-un an si fata mea e deformata de la cortizon:(
    E ingrozitor si nici nu pot sa le explic la toti ce mi se intampla. Asa ca eu raman „nesimtita aia”.

    Si de aia vreau sa cred ca se bucura sincer nu pt le displacea, ci pt ca e mai sanatos, mai bine.

    insa da, e greu, asa e.

  4. E corpul tau si viata ta, poti sa le slefuiesti asa cum vrei. Nu sunt de acord cu apelativul de nesimtita nici macar in ghilimele. E dreptul oricui sa fie de la schelet la happy +size. Nici macar argumentul sanatatii nu justifica stigma si hartuirea constante la care sunt expuse persoanele supraponderale.

  5. multumesc pentru sustinere si pentru gandurile exprimate. intr-adevar, si mie mi se pare un castig sa pot vorbi deschis despre lucrurile pe care intotdeauna le-am respins la mine, sau le-am ascuns sub pres.
    iti multumesc, runbaby, pentru sinceritate si, asa cum ti-am scris si pe blogul tau, sper ca o data si o data sa ne cunoastem. de cartea de care-mi zici am mai citit undeva; daca o fac rost, am s-o citesc.

    sabina, de cand tot vorbim sa ne vedem la cafea! imi pare rau pentru cele 14 kg, dar eu stiu cat esti de luptatoare si de curajoasa si de frumoasa, draga mea, cu sau fara ele si te admir foarte tare! am donat si eu pentru Bibi in urma postului tau si mi se pare extraordinar ca ai reusit sa-ti termini doctoratul. bafta multa sa ai si multa multa sanatate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s