De apropiere, de departare, de identitate

Standard

Nu mai știu nimic despre India – e pe undeva pe aici, sau eu sunt pe undeva prin ea… elevii mei sunt blonzi, vorbim englezește ca la oxford, e prea puțin loc de culoare locală. Nu mă mai impresioneaza traficul și am văzut primele 25 de maimuțe deja.

Cand am venit si ne-au dus la FRRO (Foreign Registration Regional Office) sa ne inregistram, am petrecut o zi intr-un cartier murdar, cu caini vagabonzi si masini parcate te miri; fara trotuare si foarte prafuit. Colegii de prin partea locului ni-l laudau, spunand ca e un cartier „posh.” Unde posh, ma gandeam?

A trecut o luna de atunci, iar zilele trecute ies la plimbare prin marele oras si ma pomenesc intr-un loc dragut, zic wow, aici e mai posh asa… ca sa-mi dau seama ca eram in cartierul cu pricina!

India ti se baga pe sub piele, iti coloreaza perceptia, iti rescrie programele si pe unele le sterge cu totul. Override. De exemplu programul ala de fabricatie germana care zice „va rugam sa stati la semafor si cand nu e nicio masina pe strada.” Aici programul e „misca-te cu traficul, intuieste intentia soferilor de masina/ camion/ ricsa/ motocicleta care vin toti in goana spre tine in acelasi timp si traverseaza gratios printre ei, fara sa fugi.” Si e gratis, instalarea e automata, functioneaza impecabil.

De cand am venit aici sunt mai romanca decat eram in Romania. Nu in sensul ca-mi apar saracia si nevoile si neamul, nici in sensul ca mi-e dor de pamantul romanesc, painea cu sare si stergarul de pe perete… De fapt e mai complicat si sunt cel putin doua sensuri. Unul e cel in care nu m-am interesat daca in Bangalore exista vreo comunitate de romani. Nici nu mi-a trecut prin cap, pana nu m-a intrebat cineva la scoala. Al doilea e ca mi-e greu sa nu vorbesc romaneste! Imi vine sa vorbesc in romana cu cainii de pe strada, dar si cu oamenii de care m-am apropiat aici. Imi vine sa vorbesc in romana dupa ce beau cateva beri si conversatia in engleza devine greu de dus. Vorbesc intruna despre Romania. Am devenit tara mea. Cand si cum s-a intamplat asta? Daca m-ai intreba cine sunt, ar trebui sa raspund: „Sunt plaiul de unde vin.”

Mi-am descoperit manii si limite. Daca-mi pui in mana un aparat foto, am sa-ti pozez pana la saturatie case si copaci. Daca ies la o plimbare prin oras cu scopul de a face poze, am sa caut cliseele despre India: vacile, mizeria, rufele intinse la uscat, maimutele. „Iata niste poze care dovedesc ca toate celelalte poze cu „india” sunt reale.” Mi se pare ca sunt oarba la India si vad numai cliseele pentru ca ele imi sunt cunoscute. Ca nu pot sa vad aici nimic ce nu cunosc, ca nimic din ce vad nu-mi vorbeste, totul e ascuns, opac, invizibil.

Si uneori cade valul si „vad” ceea ce vedeam de cand am venit, dar nu observam. De exemplu, azi, faptul ca zeul Krishna are pielea albastra in toate reprezentarile.

De cand Bangalore a inceput sa mi se para frumos, ma intreb ce face un oras „frumos”? Zilele trecute, in nota patriotica a acestei perioade din viata mea, am exclamat „Oh, Bucharest is beautiful!” si va jur ca in cap aveam Piata Constitutiei, nu Podul Basarab!  Da, apoi ma intrebam – e frumos? Ei, nu e chiar Barcelona, dar… De ce comparam orasele? De unde vine mania asta a clasificarii, a competitiei? In Europa ne intrecem mereu la capitolul igiena, apoi urmeaza managementul traficului si arhitectura. Aici aceste criterii nu se aplica. Bangalore e frumos pentru ca are tamarinzi si ficusi si copaci banyan. Bangalore e frumos pentru ca are picturi sub poduri. Dar Beijing e frumos? Ulan Bator? Tashkent? Caracas? Atlanta? Lvov? Calcutta? Are sens comparatia?

Fara nicio legatura cu cele de mai sus, azi am avut iar parte de un random act of kindness. Cautam muzeul de arta moderna, nestiind ca aici strazile pot sa fie si in U, nu deranjeaza pe nimeni daca dupa numarul 45 vine 70 si nr 49 e – din punctul meu de vedere – pe alta strada. Un cetatean cu bicicleta s-a oferit sa-mi arate. Am traversat impreuna o intersectie imensa – pe principiul expus mai sus – am cotit la dreapta, apoi strada si-a dezvaluit o alta fata si omul mi-a aratat „cladirea aia cu trepte” la 500 m mai incolo. Multumiri, cu placeri, s-a suit pe bicicleta si a plecat. Eu o vreme am stat locului sa reflectez la ciudatenia unei strazi paralele cu ea insasi. Apoi la dispunerea numerelor cu sot si fara sot alaturi. Apoi am pozat copaci. Apoi mi-am dat seama ca mai fusesem pe strada aia. M-am uitat cu atentie la stalpii de curent electric si m-am intrebat cum traiesc oamenii in casele alea, ce camp magnetic nasol se creeaza si cum de la noi nu sunt asa vizibili, oare aici nu au centrale electrice, au stalpii astia ca de tren in fiecare cartier? Apoi am vazut o casa frumoasa si mi-a venit ideea sa fac si o serie „beautiful Bangalore”, nu doar poze-cliseu.

Cand am ajuns la intrarea in muzeu, trecusera vreo 15-20 min. Omul cu bicicleta era acolo. Ma asteptase.

– Madam, here entry, mi-a zis. Museum of art.

Thank you era insuficient, asa ca mi-am impreunat palmele in semn de Namaste si le-am lipit de frunte. I-a placut. Si-a impreunat si el palmele in dreptul inimii.

– Thank you, Sir.

– Thank you, Ma’am.

In poze, tamarind, banyan si muzeul.

Thank you, all.

 

8 responses »

  1. Da… strainatatea ne face mai romani decat am fost vreodata. Poate-ar trebui sa emigreze temporar toti romanii ca sa ne dam seama ce minunatii avem Acasa. Si poate-am invata sa avem mai multa grija de ele!

  2. Chris, asta e, hands down, cel mai frumos text pe care l-am citit in ultima vreme (si tot citesc lucruri frumoase in ultima vreme). Mi-e tot mai dor de tine, pe zi ce trece.

  3. Foarte frumos scris :)

    Asta („Apoi la dispunerea numerelor cu sot si fara sot alaturi.”) mi-a amintit de un prieten indian care era foarte derutat de faptul ca in Danemarca numerele cu sot sunt pe o parte a strazii si cele fara sot pe cealalta. El era nemultumit si ca se folosesc atat de mult tacamurile in Europa, el fiind obisnuit sa manance cu mana. Daca vrei sa citeste de astfel de diferente intre India si Europa (Danemarca in particular) vazute din perspectiva unui indian, iti pot da link-ul catre blogul lui.

  4. Chris, elevii mei au fost incantati de articolul tau! „Imi vine sa vorbesc in romana cu cainii de pe strada, dar si cu oamenii de care m-am apropiat aici. Imi vine sa vorbesc in romana dupa ce beau cateva beri si conversatia in engleza devine greu de dus. Vorbesc intruna despre Romania. Am devenit tara mea. Cand si cum s-a intamplat asta? Daca m-ai intreba cine sunt, ar trebui sa raspund: “Sunt plaiul de unde vin.””

  5. Multumesc! Multumesc Ina pentru link si multumesc fetelor pentru aprecieri.
    Alina, mi-ar placea sa citesc blogul prietenului tau indian, da!
    Miha, elevii tai sunt prea draguti :)
    Rita, frumos spus.

    Love >:D<

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s