Chole bhature si noi consideratii despre a manca impreuna

Standard

Locuiesc pentru doua saptamani si jumatate cu familia mea cea noua din nordul Indiei. Suntem 12 suflete intr-o casa de trei camere – asta in mod normal, pentru ca anormal – adica in saptamana asta cu nunta – ne-am inmultit si-am ajuns pe la 30.

Cum se serveste asadar masa pentru 30 de persoane intr-o casa de 3 camere nedecomandata?

E simplu: mancam in ture.

Masa se aseaza in pat daca e prea frig, sau pe jos daca e mai cald afara. In momentul asta sunt 14 grade si pranzul se serveste in pat.

Se pune fata de masa in mijlocul patului. Pe ea se aseaza vasele cu de-ale gurii: doua feluri de dal, orez fiert simplu, sabzi (ghiveci de legume) si un castronel cu ardei iuti. Uneori se serveste iaurt, daca mancarea e prea picanta. Carne se gateste doar o data pe saptamana, de obicei pui sau miel.

Se aseaza apoi tot pe „masa” farfuriile, cateva lingurite si cosul cu lipie roti. Ne asezam turceste pe pat in jurul fetei de masa si incepem sa mancam. Mancam cu mana, doi dintr-o farfurie. Toate vasele sunt de metal si pe un scaun alaturi de pat ne asteapta o carafa cu apa (pani) si o cana cu apa calda (garam pani), impreuna cu trei pahare de metal.

2012-12-18 15.33.14

La masa nu se vorbeste prea mult, fiindca de cum termini trebuie sa eliberezi locul, ca sa poata veni altcineva sa manance. Uneori ne mutam toti, incat mancam ca la Ceaiul servit de Alice in Tara Minunilor: incepem masa pe un loc si pana sa terminam de mancat am ajuns in alta parte. Alteori noul-venit se baga in locul liber si mananca din farfuria celui de langa, stanga sau dreapta, dupa cum ii vine.

Eu imi pun in farfurie orez, deasupra o lingura de dal si putin sabzi, fiindca e foarte iute. Impart de obicei cu sora mea, alteori mananc singura. De multe ori, vazandu-mi neindemanarea, cineva imi aduce o lingurita, insa dupa cateva zile m-am obisnuit sa mananc cu mana. Fiindca nu exista servetele, la final mananc jumatate de roti, pe care imi sterg degetele si gata masa. Beau un pahar de apa si-am fugit, ca sa vina altcineva in locul meu.2012-12-18 15.38.17

N-am sa pretind ca mi se pare firesc, desi mi se pare fiindca nimeni in jurul meu nu pare sa considere acest fel de a manca neobisnuit. Nu-mi lipseste masa, nu-mi lipsesc scaunele, dar imi lipsesc servetelele, iar mancarea repetitiva la un moment dat mi se pare greu de inghitit. In aceasta perioada a anului cand primesc mailuri cu povesti despre porci, piftii, prajituri si turta dulce simt ca toleranta mea la nou se extinde la maximum. Si uite ca nu cedeaza.

Azi la micul dejuns insa am primit chole bhature, adica mancare de naut picanta cu un fel de scovergi. Practic, o iahnie. La micul dejun. De obicei primesc biscuiti cu ceai sau omleta, dar de azi mireasa e in casa si trebuie sa o onoram cu mic-dejunuri fistichii. In afara de chole, am avut samosa (placinta triunghiulara cu cartofi si ardei iuti), pakori (ceapa prajita in omleta) si niste dulciuri lesinator de dulci. Am mancat un pic din fiecare, samosa a fost buna, insa cu iahnia la micul dejun nu m-am impacat. Am baut ceaiul (garam chai, ceaiul cu lapte si zahar indian, care-mi place la nebunie) si m-am ridicat, sa fac loc urmatorului musafir. Am dus pe furis farfuria la bucatarie, dar care furis intr-o casa cu 60 de ochi atintiti alternativ asupra sfioasei mirese care manca si asupra sfioasei straine (din America, Australia sau Europa? nu e clar) care lasase tot chole in farfurie. Nici bine n-am facut un pas si mi s-a adus o lingurita. Ia si mai explica acum ca nu e ca nu stiu sa mananc chole cu mana… ci ca nu pot manca asa ceva dimineata.

Dar am explicat. Cu multe zambete, asumandu-mi privirile mirate si stiind ca tatal meu indian (la fel cum am o sora (bagi), am acum trei frati (bhai), o sora mica, o mama si un tata) va intelege, fiindca e tare bun la suflet si deschis la minte.

Daca am simtit nevoia sa scriu postul asta este pentru ca nu credeam ca ma voi simti vreodata asa in largul meu dormind in trei camere cu 12 persoane, mancand in pat cu mana din strachini de metal, in vreme ce in jurul meu se vorbeste aproape numai hindi/ urdu si numai uneori primesc un strop de traducere, cat sa ma orientez un pic.

Dar ma simt bine si in largul meu pentru ca a fost alegerea mea sa vin aici, pentru ca e o experienta cum rar primesti si, mai ales, pentru ca intre asemenea oameni ca familia mea indiana am intr-adevar senzatia ca, dincolo de a fi romani, crestini, vestici sau estici, asiatici sau europeni, negri sau albi, suntem oameni care se intalnesc si mananca impreuna asa, ca intr-un dans al bucuriei si sperantei.

8 responses »

  1. Chris, tu musai tre’ sa publici o carte dupa toata povestea asta indiana! Si nu cred ca tre’ sa-ti mai recomand sa mergi sa vezi LIFE OF PI! Te sarut si sa ai un Craciun minunat, ca sufletul tau!

  2. @ Andreea – daca sora ta are drum pe aici, o astept la Bangalore!

    @ Gelu – mi-aduc aminte cum stateam la voi in bucatarie si povesteam despre India :)

    @ Mihaela – multumesc.

    @ Rita – o sa ma duc sa-l vad! am citit cartea si mi-a placut mult, acum cativa ani.

    Craciun fericit va doresc, cu multa bucurie!

  3. Imi place din ce in ce mai mult ce postezi, e f interesant si ma face sa-mi imaginez cum este, ce faci, ce experiente ai – pozele ajuta mult :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s