În vis, Zeenat conducea o mașină prin India și Singapore totodată; în India era permis să alergăm cu mașina pe trotuar, în Singapore, nu. Dar ne grăbeam, căci eu realizasem că imediat aveam avion să mă duc în România, chiar înainte ca Iulius să vină la mine. Am mai avut visul ăsta în care uit de avion, sau sunt în România (de ce nu zic ACASA? Pentru că acasă sunt cu mine) pentru foarte scurtă vreme și apoi trebuie să mă întorc.
*
Aseară, în vis, un câine mare negru tot sărea pe mine, eu tot o dădeam jos.
*
Vis confuz, lume care mă certa, doamna Cioplea (căreia, într-un acces de nemăsurată recunoștință, m-am gândit ieri să-i mulțumesc că în vara lui 1993 mi-a permis să studiez pt examenul de admitere la Coșbuc în sufrageria ei cu televizor color nou, în vreme ce ei erau în concediu) țipa furioasă la mine, în vreme ce eu dormeam, dormeam… până când s-a făcut foarte lumină, 6:35, autobuzul pierdut, hai cu ricșa.
*
Azi noapte m-am visat acasă, repede, repede, ziceam, că trebuie să mă întorc înapoi. „De câte ori nu m-am visat și eu acasă!” ne-a zis Rodi.
*
Am visat din nou că mă întorsesem în România. Tot ce e aici lăsasem aici; îmi aminteam de pantofii înșirați în hol și casa și mă gândeam că nu am bani să mă întorc înapoi și-mi doream să nu fi plecat din India.
*
am visat ca un curier imi batea la usa; nu se deschide a fost primul gand, apoi mi-am dat seama ca stiu cum se deschide si de unde eram inauntru am fost afara si i-am deschis. a intrat, ne-am salutat, ma bucuram ca i-am deschis si ma intreaba: la dvs ca sa livrez ceva se plateste? nu, i-am raspuns, but please go through security…
*
Viorel la volanul unui camion imens. Eu pe bancheta din spate. Se întoarce, e el, mă bucur nebunește, îl pup pe obrajii nerași, mi-e atât de drag! Se bucură la fel de mult ca și mine și, în vreme ce ne îmbrațișăm și ne pupăm, tot Vio parchează cu mare băgare de seamă camionul pe o alee îngustă, iar eu sunt uimită de măiestria lui.
*
l-am visat pe Iulius, era mic, patul era la geam, iulius plângea ca de ce trebuie sa plec asa departe, eu plângeam…
*
Eram într-o casă imensă, confuză și întunecoasă, dealtfel frumoasă, dar haotic construită. Căutam baia și în căutări purtam după mine un prosop, ca să-mi fac duș. În drum am citit ziare, am aflat știri, am vorbit cu niște copii și am ajuns, cine știe cum, într-o mașină care mă transporta spre baie printr-un cimitir. Treceam peste morminte acoperite cu pături roșii și știam că înăuntru locuiesc oameni și aveam inima strânsă ca nu cumva să-i călcăm. În cele din urmă, mergând după o copilă, am ajuns pe creasta unui zid. Când m-am văzut așa de sus m-am speriat. Mă întorc, am zis. M-am întors până la o scară și am reușit să cobor de pe ea… înapoi în altă parte a acelei case. Era beznă. La baie era ocupat. Am aprins lumina și m-am trezit.
*
Azi-noapte am avut cel mai frumos vis de când am ajuns aici: așezată pe un scaun extrem de înalt, pe plajă, aruncam cu coji de portocale într-un sadhu așezat jos pe nisip, mult sub nivelul meu. Îl necăjeam cumva, așa că atunci când s-a ridicat ca să vină spre mine m-am temut și am vrut să fug, dar scaunul – care mergea pe picioare – mă ducea înspre el. ȘI ciudat, sadhu era la nivelul meu când în sfârșit ni s-au intersectat privirile și așteptam dojana cu inima cât un purice. Dar omul sfânt, care era bătrân și cu barbă, m-a privit în ochi și mi-a spus un singur cuvânt, fără să se oprească: Namaste. Și în privirea lui era iubire, blândețe și iertare. Și am simțit pacea. Și am simțit că pot să zbor, dar mi-a apărut în față un zid de piatră. Nu pot să zbor peste el, mă gândeam. Ba cum să nu, dacă acum pot să zbor?! Și am putut! Și am zburat. La început dădeam din mâini, dar am simțit că am aripi pe spate și am zburat singură.
Puzzle 