Povestind India

Standard

Celor care-mi cer sa le povestesc India le spun sa vina aici, pentru ca India trebuie traita.

Primul temerar a fost fratele meu, care a venit intr-o zi frumoasa de martie, insotit de iubita lui. Asteptam cu nerabdare sa le vad mutrele la prima plimbare cu ricsa. Intamplarea ne-a scos in cale un sofer absolut dement, care zbura cu taraboanta aia cu 40 la ora prin traficul haotic al unei sosele de 3-4 benzi (latimea variaza; benzile, fireste, exista doar in imaginatia mea, fiindca drumurile nu sunt marcate). Atunci am aflat ca si cu 40 se poate zbura!

Iulius filma toata aventura, probabil ca sa-si filtreze groaza prin lentila aparatului. Altfel cum sa-mi explic ca, ajungand acasa, a insistat sa vizionam filmarea? Urmaririle cu politisti si gangsteri nici macar nu se compara. Masina aia care – vezi-Doamne – iese-n mijlocul unei intersectii asa-zis aglomerate din New York, fix in clipa cand intersectia respectiva e traversata de un nesfarsit camion? Aia e cam maximul ce poate Hollywood. Bangalore poate mai mult: pentru ca semnalizarea nu se foloseste, trebuie in permanenta sa ghicesti cand soferii trec de pe o banda pe alta, fara sa uiti sa iei in calcul motocicletele, ricsele, caprele, albinele, trasurile cu sase armasari si pietonii. Din cele trei benzi, cam sase sunt in permanenta ocupate. In intersectii rareori exista semafoare sau indicatoare, iar cand exista nu le baga nimeni in seama, ceea ce face ca toata lumea sa zumzaie prin „cercuri” (intersectiilor li se spune circle, la fel cum semaforul e signal) la noroc, fiecare incercand sa treaca primul.

La vizionarea filmarii am retrait momentele de groaza cand a) soferul a trecut la jumatate de milimetru de coltul din stanga spate al unei masini albe care virase brusc in calea noastra si b) bolidul cu trei roti in care ne aflam a sarit in viteza peste un damb de ciment (hump ahead), de ne-am si vazut cu rotile in aer…

Dupa prima plimbare cu ricsa urmeaza toate celelalte, majoritatea obisnuite, fiindca chiar si cu evitarile la mustata, franele mega-bruste si claxoanele permanente te poti obisnui.

*

Dupa prima saptamana, Ioana a adoptat o familie de indieni. De la etajul 14 al apartamentului meu, aparatul foto facea un zoom perfect in curtea lor. Mama spala rufe zi de zi si le intindea la soare. Copiii se jucau in picioarele goale prin batatura. In fiecare dimineata, apa trebuia adusa de la pompa cu chiupurile colorate de plastic pe care femeile le cara pe cap.

Mama purta zi de zi alt sari si zi de zi Ioana imi explica: azi iar au spalat, copilul cel mic s-a suit pe gard, cel mare face lectii pe pamant, in curte.

Apoi a vrut sa invete sa gateasca mancare indiana, asa ca am chemat-o pe sora noastra Zeenat, care a pregatit orez, aloo ki sabzi, matar paneer si poate si un dal.

Pentru ca n-au stat decat o luna, au trebuit sa invete repede cuvintele de baza (chalo, khau, pani chahiye, haan-jee, saree-blouse-petticoat, bandh, flyover) si directiile (MG road, Malleshwaram, Whitefield, Yelahanka, Sahakar Nagar). Apoi le-am tinut un curs accelerat de Bollywood (am vizionat English Vinglish si-am dansat pe Navrai majhi, Tera pyaar hookah bar si poate si Tera naam japdi phiran) si unul si mai accelerat de negociere si de cum se da din cap ca indienii cand zici sau auzi „ooookei, oookei; oookei, fine” care e finalul apoteotic al oricarei targuieli.

Iulius s-a mirat putin ca intelegeam ce spune un om care, din punctul lui Iulius de vedere, nici macar nu-mi vorbea in engleza, dar se pare ca m-am invatat cu accentul gutural al limbii kannada.

*

Fanny ne-a dus si la un spectacol de Bharatanatyam. Apoi, intr-o seara, ne-am pus mintea si am platit zece rupii sa vedem fantana muzicala. A fost absolut incantator: ne-a cantat marsuri militare, imnul de stat si, fireste, hituri de la Bollywood. L-am auzit si pe Raj Kapoor, pe care acum stiu sa-l plasez intr-o dinastie de Kapoori care domneste inca la Bollywwod prin nepoata lui, Kareena.

Apropo, Bollywood inseamna Bombay Hollywood. Bombay azi se numeste Mumbai, insa numai pe harta si in gura turistilor, la fel cum Bangalore se numeste Bengaluru pe hartile publicate de departamentul de turism al regiunii Karnataka.

*

Anticipez intalniri la vara in care mi se va cere sa povestesc India.

– Casele sunt ca niste cuburi cu terasa pe acoperis, voi spune, asta atunci cand nu sunt fix casele de tigani de la noi, ori blocuri de 20 de etaje.

Mi se pare firesc sa incep cu casele, dealtfel si cand desenam, intai facem o casa, pe cos iese fum… apoi un copac, un deal, soarele, un caine.

Pamantul e rosu in Karnataka, dar in rest e de culoarea pe care o stim din Romania. Pamantiu? Ma feresc de cuvantul „normal”. Ah, si solul e foarte tare, granitic. Ca sa sapi o fundatie trebuie picamer si galagie mare. Spargi bine de tot, scoti o placa de granit, apoi dedesubt e pamant care poate fi sapat. De aceea ei metroul nu-l sapa, ci il ridica sus, peste oras, pe poduri hidoase. Un arhitect mi-a spus, totusi, ca n-are legatura cu solul – e felul indian de a construi metrou.

In Bangalore metroul are vreo 5 statii care nu ajuta traficul si toata partea de nord a orasului e rascolita ca sa se lungeasca linia de metrou.

–  Oamenii isi petrec zilele in strada, voi spune. Unii dintre ei. Aceia care nu merg la birou, cu rucsac in spate si casti la urechi. Aceia care nu se deplaseaza in masini cu sofer, la adaptostul aerului conditionat. Aceia care-si petrec viata in strada.

– La scoala se fac ore de yoga, de dans clasic, de muzica cu instrumente traditionale, de meditatie. Se sade turceste, sau pe ciuci oriunde si oricand. In sala de asteptare de la doctor, de pilda, oamenii asteapta sezand turceste pe scaune. Se sade turceste pe un varf de ac, daca e singurul loc disponibil. Am vazut oameni care se ghemuiesc pe scaunele minuscule, pe fundul intors al unui chiup sau pe o galeata. Mi se par foarte flexibili, indiferent de varsta si chiar de greutate.

Pe urma as povesti despre mancare, despre scoala, despre mersul cu trenul, despre dusul de la WC cu care te poti spala la fund si care nu lipseste din nicio baie (unde lipseste, e inlocuit de un ulcior cu apa), despre FRRO, despre trecerea frontierei si despre armata de angajati care te controleaza la intrarea in orice mall, la intrarea in metrou, la intrarea in orice hotel – de parca ai trece frontiere peste tot.

Nu l-as uita pe omul cu ochi albastri si camasa murdara, care perforeaza tichetul de casa la iesirea din supermarket. Sau pe gardianul in uniforma care face acelasi lucru la iesirea din fiecare magazin dintr-un mall (fiecare magazin are gardianul lui; uneori e acelasi om care-ti aseaza produsele in punga, apoi fuge inaintea ta la usa si, cu un aer hotarat, iti cere bonul si sacosa la control. „Pai, om bun, nu tu mi-ai bagat in sacosa?” zici, dar nu mai e el; acum joaca alt rol si si-l ia foarte in serios).

Ajungand la nivelul metaforelor, as spune ca India e un diamant cu multe fete. E o tara prea mare ca sa „fie” intr-un fel si totusi exista un puternic fel de a fi indian, care le e comun tuturor, indiferent de religie si zona geografica.

2012-08-18 10.22.02

vedere de la etajul 14

2012-09-02 16.14.30

peisaj urban din Bangalore

2012-10-06 13.41.10

peisaj rural

2012-09-11 15.15.31

pamant rosu

2012-09-16 14.40.09

tamarind

2012-08-25 12.49.00

raritate: un colt de liniste

2012-12-25 12.55.19

candidat pentru guvernul local face promisiuni in campania electorala

2012-12-25 12.43.07

guave

2013-02-09 08.54.20

intrarea in templu (Hanuman)

2013-02-23 07.43.01

iarna in curtea scolii

2013-02-24 15.20.42

la Ashram in Thiruvannamalai

2013-02-24 15.24.40

bougainvillea

2012-10-23 15.58.51

in Chennai, mijloc de transport si casa

2012-10-23 16.15.36

in Chennai: o strada cu pravalii

2012-11-15 15.45.40

eleva de la o scoala de stat deseneaza o profesoara la tabla. profesoara poarta sari

4 responses »

  1. To be continued!!!! Ai avut ceva chef sa scrii!!!! Ai fost exact cum trebuie!!!Concisa, eleganta ca intotdeauna, cu multe detalii si fotografii tare frumoase!!!! Banuiesc ca-ti apartin!!! As fi adaugat niste moace de-ale localnicilor…sa ne bucuram si noi de diversitatea asta umana!!!

  2. Adevarat a inviat!

    La capitolul moacele oamenilor nu stau bine pentru ca nu-mi place sa fotografiez oameni, la fel cum nu mi-ar placea sa fiu fotografiata aiurea pe strada. Asa ca pozele mele sunt cu case si copaci…

    *Multumesc, Dana :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s