Been through the FRRO

The FRRO is the Foreigners Regional Registration Office. It is located on a street called Double Road in a „posh” neighbourhood known as Indiranagar. It is the place where we are all equal: the humble Pakistani student and the conceited German businessman, because „no one is allowed to represent the foreigner before the FRRO; the foreigner must come in person, accompanied by all the dependents.”

Oh, joy.

My visa expires in a month, so today I had to go to the FRRO to renew it for one more year. And I did it.

***

O strada cu asfalt si nisip pe jos, ca la mare. O coada rezonabil de lunga in fata locului unde urma sa-mi petrec urmatoarele zece ore. Desigur, trebuie sa fim acolo la 7, dar biroul deschide la 8 jumate. Insa daca vrei sa stai in fata, dai un ban, sau o ora de somn, dupa caz.

La opt jumate se deschide biroul care iti verifica dosarul (acelasi dosar de treijde pagini pe care l-am depus si in august ca sa-mi iau permisul de munca pe anul asta; de ce vor in duplicat aceleasi hartii? mister!) si-ti da un bon. Ghiseele unde se proceseaza dosarul nu se deschid decat la 9 jumate, deci inca o ora de admirat vopseaua de pe pereti.

Am avut doua carti la mine si pot spune ca Aamir Khan m-a insotit azi la FRRO (se aude efararou). Cealalta carte, despre dealul sfant Arunachala din statul Tamil Nadu, mi-a adus o prietena: o bunica in sari, de origine indiana, insa cu cetatenie canadiana.

– Ai fost la Arunachala?

– Da, dar doar o zi.

– Eu am fost si am stat cateva zile. Am inconjurat dealul si am si urcat pana in varf. Ti-a placut?

– Mi-a placut mult.

– E un loc deosebit. Shiva a stiut el cand l-a ales.

Discutia ne-a fost intrerupta de anuntul ca se deschid ghiseele. La ghiseul B (sunt de la A la F) aveam nr. 5.

Un cetatean cu mustata, o cucoana in shalwar-kameez verde.

– N-aveti declaratia de impozit, zice mustaciosul. Veniti inapoi cand oti avea-o.

– Stati sa va explic, zic eu, bine pregatita, ca cetatean roman, sunt scutita de impozit pentru doi ani.

– Unde scrie?

– Chiar aici.

– Nu vad.

– Paragraful subliniat.

– Mda, dar tot nu e bun dosarul. Cine e Catherine asta de va semneaza toate hartiile? De ce n-avem o copie dupa buletinul ei?

– E doamna de la Resurse Umane.

– Ce ma intereseaza pe mine cine e?! N-avem copie dupa buletin.

Tot imi impingea dosarul, asa ca am apelat la masca neajutorarii:

– Sir, sunteti suparat pe mine?

A functionat. Le place la nebunie sa-i auda pe imperialistii europeni spunandu-le „sir”. A tras dosarul la el.

– Nu sunt suparat pe nimeni, dar vine lumea asa, cu dosare alandala. Nu e vina dumneavoastra. Sa-i ziceti lu’ Catherine asta sa ne dea prin fax o copie dupa buletin, da? Si sa faca un document cum ca scoala va furnizeaza cazare.

– Pai e trecut in contract…

– Si adresa unde e?

– Pai aveti aici contractul de inchiriere pentru apartament…

– Sa faca o scrisoare ca dumneata locuiesti la adresa asta, da? Sa fie clar la comisie. Noteaza numarul de fax, doi-doi…

Mustaciosul si-a incheiat treaba si i-a trecut teancul de hartii femeii de langa el. Asta s-a apucat sa le studieze de la capat, adica la fel cum facuse si tipul cu trei secunde mai devreme sub ochii ei.

– De la doamna Catherine ne trebuie o copie dupa buletin, a repetat ea ca un ecou.

Intre timp o sunasem pe Catherine.

– Va trimite prin fax in 15 minute.

– Sa va duceti la banca sa platiti taxa de viza, doua mii de rupii.

– Si va aduc chitanta?

– Normal, altfel nu se elibereaza viza. Urmatorul!

In lumea pe care in capul meu o consider normala, in jurul acestor oficii de stat infloresc biznisuri de genul xerox, banci, consultanta in caz ca-ti lipseste vreo hartie etc. In lumea indiana nu e asa. In jurul biroului FRRO (despre care n-a auzit niciun sofer de taxi sau de ricsa, dar despre asta mai incolo) infloresc magazine de haine si cercei, restaurante cu profil vegetarian nord-indian si caini vagabonzi. Din fericire, ochisem la venire o banca. Din pacate, era mai aproape din taxi decat pe jos. Am sunat-o pe Catherine, supranumita si „experta in FRRO”.

– Banca? Pai vezi si tu pe acolo, trebuie sa fie, sau intreaba pe cineva. Sa stii ca faxul de la scoala nu merge, asa ca ti-am trimis hartiile alea pe mail. Unde le printezi? Vezi si tu un print shop pe langa FRRO, trebuie sa fie. Sau suna-l pe Icsulescu, ca el a fost vineri la FRRO, ia intreaba-l, unde a platit?

In cele din urma sigur ca totul s-a terminat cu bine. La banca, unde am ajuns pe jos – prin nisip – in 20 de minute – pielea mea alba si zambetul pierdut mi-au atras favoruri astfel:

• domnul cu mustata de la primul ghiseu mi-a completat un formular pe care trebuia sa-l completez singura
• doamna in sari roz de la casa l-a chemat pe Ganesh de la IT sa-i bage in priza aparatul, ca sa pot plati cu cardul
• tanarul sikh cu turban de la al doilea ghiseu mi-a dat pixul lui sa semnez cincizeci si patru de foi cum ca eu sunt Christina, vreau sa depun banii aia, ii vreau in contul lu’ FRRO, ii depun azi, ii depun la Banca Ix etc. [apoi i-a venit un client la ghiseu si, pe cand semnam foaia cinzestrei, aud un urlet: „Madaaam, my pen!”]
• doamna in sari albastru care trebuia sa-mi emita un cec de banii aia mi-a zis sa iau loc ca ea e foarte ocupata si inainte de 30 de minute nu se apuca de cecul meu, ca apoi sa reduca termenul la 15 min, pe care le-am petrecut cautand si negasind un bancomat pe o raza de 200 m

M-am intors cu chitanta, nu era picior de print shop pe langa FRRO (madam, internet is not work, you want print from USB stick?/ madam, here no print, xerox only madam, you want xerox? / madam, electricity is not paid, power is not there, see, no power, sorry), asa ca m-am prezentat la prietenul mustacios de la ghiseul B si i-am zis:

– Sir, this is the receipt, and you will receive those papers by fax later.

Uitase cu totul de nodurile in papura pe care mi le gasise.

– Ok, ok, madam, papers are not an issue, you come back at 3:45, leave passport here only, ok?

Era ora 1. Catherine ma suna nervoasa, ca nu reuseste sa faca nimic cu blestematul de fax, poate totusi gasesc eu sa printez.

Am luat o ricsa si m-am dus in centru. Praf, mizerie, galagie, claxoane, caini, vaci. Mi-era foame. Stiam un loc curat si ok. Am cerut paste. Nu aveau. Din meniul de 25 de pagini aveau doar bauturile si sandvisurile. Am cerut un sandvis cu sunca. Sunca era stricata. [Madam, is hot outside, what to do, food gets spoiled, you want rice?] Am baut un ceai cu lapte si l-am intrebat daca stie un print shop, tragand pofticioasa cu ochiul la imprimanta care se intrezarea in camera din spate.

– Printing will be there on Brigade Road.

– Where, on Brigade Road?

– Madam, printing will be there.

Uneori nici nu stiu daca nu inteleg sau fac misto de mine, zau.

Brigade Road e celebra pentru magazinele de haine, fast-fooduri si un foarte popular cinematograf. Nu pentru print shopuri. Am intrat intr-un magazin de imprimante:

– Sir, print shop is there?

– Print shop will be there, madam, left side.

Nu ma intrebati cum, dar stiu cand interlocutorul imi indruga verzi si uscate. Se vede pe fata lor ca habar n-au ce i-am intrebat, dar vor sa fie amabili.

Urmand niste sageti alambicate, am ajuns intr-o parcare. Acolo, un garajel inghesuit, cu sase calculatoare de pe vremea cand credeam ca internetul vine din priza.

– Madam, your ID card.

– Here.

– Madam, this is not a passport.

– No, this is my ID Card. And my passport is with the FRRO, so I need to print these two pages out to get it back.

– Madam, this is driver licence?

– No, it’s my ID. Romanian ID. See? Romania. This is the country.

– Romania, madam. What name?

– Christina.

– Good name?

– Yes.

„Your good name” e numele mic.

M-a trecut intr-un caiet, cu toate datele din buletin. I-a luat cam 10 minute. Apoi mi-a deschis calculatorul numarul 5. Am printat, am plecat. La iesire, un tip iti scria numele pe un bob de orez, contra a 30 de rupii. Am comandat trei boabe: Christina, Zeenat si Fanny. Tipul a fost in culmea fericirii. La fel si eu, fiindca boabele alea sunt chiar misto.

Am luat metroul si m-am intors in Indiranagar. Nu stiam exact cum sa ajung de la metrou la FRRO, asa ca am luat o ricsa. S-a dovedit ca soferul habar n-avea ce e aia Double Road si FRRO. M-a plimbat aiurea pana am ajuns intr-un loc pe care l-am recunoscut si care era cam pe la mama dracului fata de unde voiam eu sa ajung.

– Sorry, madam, Double Road I don’t know, but this is beautiful road, many shops are there.

– Sir, I have an appointment at the FRRO, I’m not going shopping!!

Am ajuns la ora 4. Mustaciosul nu era la ghiseu, insa floricica in verde, da. De la bonul 5 (cat avusesem eu) progresasera pana la bonul 34. Floricica nu dadea semne de oboseala. Sala era plina de straini din toate natiile, ceea ce m-a facut sa ma gandesc la satul acela de 100 de locuitori, ori la Turnul Babel. Studentii din Pakistan si Bangladesh erau cei mai umili, sarind la orice chemare si respinsi din orice fleac. Americanii – in numar mare – comentau cu voce tare birocratia indiana. Africanii isi asteptau randul cu multa voie-buna. Japonezii erau singurii insotiti de translator.

– Fai o’clock paper will be there, m-a anuntat Floricica.

Era patru. L-am luat pe Aamir Khan in brate si-am citit capitolul despre Lagaan si pe cel despre Andaz apna apna (1994) – un film pe care mi l-am cumparat ieri. S-a facut patru si zece. Am jucat angry birds pe telefon. Patru jumate. Am intrat in vorba cu niste fete. Cinci fara zece.

– Madam, wait seated, I will call you.

Sase fara un sfert.

– Is there a problem with my file?

– No, madam, no problem.

– I printed these papers that you requested…

– You can keep them, visa is ready, madam, sign here.

Dupa zece ore de cand intrasem, am iesit din biroul FRRO cu viza pe un an si permisul de munca reinnoit. Intreaga experienta mi-a amintit de momentul emotionant al inmatricularii primei mele masini, insa m-a si dus cu gandul la Germania, fiindca e clar ca aici nu suntem in occident din urmatoarele motive:

1. taximetristul m-a intrebat pe mine de dimineata daca stiu unde e strada si cand i-am zis ca nu, s-a oferit sa ma lase in drum si „ma descurc eu.” Cu mare blandete, l-am sfatuit sa intrebe pe cineva, eventual un vorbitor de kannada, poate totusi aflam. In cele din urma am aflat, e drept ca in hindi, de la un batranel. Soferul s-a bucurat la fel de mult ca si mine si mi-a si zis: „Ati vazut, madam, am nimerit!” Pai da, amice, da’ era sa ma lasi in drum, uitasi?
2. la xerox nu era curent, de aceea nu se putea face nicio copie. Nu pricep, totusi, de ce magazinul era deschis? Ca doar altceva nu vindea. Domnul care sedea turceste pe bancheta si citea ziarul mi-a zis ca de doua zile n-au curent. Poate mai spera?
3. la banca, bagarea aparatului in priza a luat cca 20 min. Oare nu le da prin cap ca cineva si-ar putea dori sa plateasca si cu cardul?

India imi pune la grea incercare rabdarea, si nu doar la FFRO. Innoirea vizei se face o data pe an, insa legume cumpar la doua zile si de aceeasi lentoare ma lovesc. Nimeni nu se mira ca vanzatorul serveste 3-4 clienti in acelasi timp. Nu au conceptul de „bagat in fata”, la ei e regula ca te bagi in fata, fluturi banii si speri ca mana ta sa fie aleasa din zecile de maini de un vanzator plictisit si mustacios care nu se grabeste nicaieri. Daca esti la casa si casierului ii suna telefonul poti doar sa te rogi sa fie un apel scurt. De obicei nu este si se aseaza confortabil in cot, la taclale. Eu fierb, indienii din spatele meu asteapta linistiti. Au tot timpul din lume. O colega mi-a zis: „Nu uita ca noi credem in reincarnare si asta e doar una din multele noastre vieti. De ce ne-am grabi?”