Cu vorba, cu fapta, cu lucrul, cu gandul

Standard

Ma aduce si ma duce cu masina la scoala zilnic, de cinci luni, pentru ca eu, minunata de mine, am plecat cu permisul expirat. Incerc sa-i dau bani de benzina. Imi raspunde, simplu:

– N-am nevoie. M-as fi dus oricum la scoala, deci tot banii astia ii cheltuiam. Dar daca te chinuie constiinta, da-i cuiva care are nevoie.

/

A crescut intr-un ashram, copil indian cu parintii despartiti, intr-o epoca cand parintii nu aveau voie sa nu fie impreuna. Mama – care a luat-o in cele din urma la ea – era un suflet caritabil care aduna cu nemiluita pisici si caini de pe strada. „Nu se poate, mama, sa prapadim un suflet,” zicea cand mai gasea cate o mata prizarita pe sub rotile unei ricse.

Timpul a trecut, mama a plecat la cele vesnice, fata s-a maritat. In casa locuiesc acum doi tineri, treizeci si doua de pisici, opt caini (dintre care unul cu handicap locomotor, unul care are coloana franta pe veci de o masina care l-a lovit in plin, o batranica de cocker cu epilepsie si un maidanez pe care l-a salvat din parcarea unui bloc, unde era legat cu sarma si batut cu ciomegele), trei broaste testoase si niste pesti.

– Lumea mi-aduce mereu pisici, am acum doisprezece pui nou-nascuti pe care-i hranesc cu biberonul, ne spune la scoala. Au demolat zilele trecute o mahala, am fost sa le duc oamenilor alora o mancare calda, m-am procopsit cu sase pisici. Du-le, vaccineaza-le, ia-le de mancare. Una e zapacita, le musca pe celelalte, a trebuit sa le inchid separat.

Femeia asta salveaza zilnic o viata, in modul cel mai simplu si firesc. Citeste enorm, scrie povesti famtastice, e profesoara de psihologie si activist social prin vocatie. Sotul ei e muzician si scriitor.

– Auzi, ma loveste o inspiratie, pot sa-ti dau niste bani, sa zicem o suma pe luna, pentru pisici sau ce ai nevoie…

Ii dau lunar cam un milion. Imi raporteaza detaliat ce a cumparat cu el, desi eu nu-i cer asa ceva. Merg uneori sa vizitez menajeria. Am luat si o pisica acasa, dar am pierdut-o. Nu toti putem sa fim minunati.

*

Sase e o cifra perfecta. Ecuatiile se calculeaza pe baza mustatilor de pisica. Pe perete, unde baietii de la administrativ au facut o treaba cam de mantuiala cand au scos comanda aerului conditionat, a ramas un semn cam asa: %. A pus langa el un „speech bubble” in care scrie: percentage.

E simplu, jovial si pui mereu baza pe el. Cand e de serviciu in curte, apare cu cinci minute mai devreme la post.

– Hai, ne usuie pe Zeenat si pe mine, v-o fi si voua foame.

– Dar mai ai cinci minute de pauza, protestam.

Desface ostentativ ziarul, ca sa intelegem ca ne ignora.

Apoi ne zambeste de dupa ziar, ca un bunic.

La orele de optional antreneaza o echipa de fotbal de fete, intre care si fiica-sa, o adolescenta frumoasa care e de parere ca „daddy is ok, i guess.”

Intr-o zi nevasta-sa vine sa-mi tina companie in timp ce-mi fac serviciul in curte. Vine vorba de persoana care ma inlocuieste in partea a doua a pauzei de masa. I-l laud ca mereu e punctual, ca e simpatic, ca mi-e drag sa am asa un coleg de mate ca el.

– Doamne, zice, vizibil fericita, cred ca nici maica-sa nu-l lauda atata pe cascatul asta.

– Ba eu cred ca nu stai tu s-o asculti, raspund in gluma.

Se inroseste.

– Suntem casatoriti de douazeci si unu de ani, marturiseste, si inca mi-e frica sa-mi spun ca sunt o mare norocoasa!

#

Sunt furioasa pe eleva Popescu dintr-a zecea, care chiuleste si spune numai minciuni.

– Stii ca eleva Popescu in primele trei luni ale acestui an a venit la scoala mai mult decat in tot anul trecut? Te rog lasa-ma sa-i transmit eu ca esti suparata pe ea.

Elevei Popescu ii spune:

– Miss Christina tine la tine si isi doreste sa te ajute sa termini proiectul cu brio. Te rog sa n-o dezamagesti. Daca nu poti veni la scoala, neaparat contacteaz-o prin e-mail. Nu ne putem permite sa ne batem joc de oamenii care ne sprijina.

La orele mele de engleza, sta in banca alaturi de un elev francez, care abia intelege engleza. Ii traduce pe alocuri si-l ajuta sa tina pasul cu ora.

Ma fastacesc, pentru ca nu sunt obisnuita sa am asistenta la ora, pentru ca inca ma inhiba ideea ca nu sunt vorbitor nativ, ca sunt pe undeva o impostoare.

– Sa stii ca Jacques e norocos ca te are profesoara, imi zice cu zambetul lui putin sui si cu privirea blanda. Numai cineva care n-a vorbit intotdeauna engleza poate sa inteleaga cu adevarat eforturile unui elev ca el. Stiai ca mai mult de jumatate dintre elevii nostri au alta limba materna decat engleza?

=

Lakshmi. 26 de ani, doi copii scolari, un par lung pana la genunchi, deosebit de frumos. Spala vase, sterge mese, face cafeaua, vede de copiii de gradinita cand se joaca cu trotinetele lor, dupa masa de pranz. Uneori canta fara sa-si dea seama, in timp ce lucreaza.

– You have beautiful skin, imi spune intr-o zi. Only white skin good, dark skin not good.

La petrecerea de Diwali vine mandra sa ne prezinte copiii ei.

– Not so black skin, you see, lighter skin.

De pe amandoua fetisoarele ma privesc ochii lui Lakshmi.

– Skin is not good or bad, Lakshmi. It is people who are good or bad.

Rade cu pofta.

– Then maybe I am bad and that’s why I received bad dark skin.

<>

Cand „copiii terorismului” s-au facut mari, au devenit teroristi. Au crescut sub amenintarea atacurilor cu bombe si sticle incendiare. Parintii le-au fost ridicati peste noapte si dusi la Securitate pentru lungi si dureroase interogatorii. Au vorbit acasa o limba care era interzisa prin lege. Poate nu e de mirare ca sunt suspiciosi, incapabili sa aiba incredere in oameni, cu un simt al dreptatii exagerat.

– Stii ceva, imi spune cel mai tanar, i-am zis vreo doua bucatarului ca n-a facut copane pentru toata lumea. Eu am prins piept, dar in alte farfurii erau copane.

– Pai le-a facut amestecate si tu ai venit la spartul targului.

– Nu ma priveste. Daca era sa fie dreptate, indiferent cand am venit la masa trebuia sa mi se dea dreptul de a alege piept sau copan.

– Iti plac copanele tare mult…

– Nu, le detest, dar aici e vorba de principii si de egalitate.

Cand celui mai batran ii intra o idee in cap, nu te mai intelegi cu el. De pilda, scoala angajeaza un contabil sa ne descurce prin hatisurile birocratiei indiene. El e convins ca acel contabil e un spion al scolii, care nu vrea decat sa-si bage nasul in conturile lui si sa-l toarne la conducere.

– Pai, omule, nu scoala te plateste?

– Ba da, dar ce fac cu banii e treaba mea.

Anunta conducerea scolii ca se simte „tradat de strategia lor marsava de a-i iscodi conturile.” Isi angajeaza contabil separat, sa-l verifice pe cel al scolii. Apoi ne acuza pe toti ca suntem lasi, comozi si vanduti conducerii.

Mie cel mai interesant mi se pare ca cei doi fii ai terorismului se terorizeaza si intre ei. De fapt, dupa o vreme, numai intre ei se mai terorizeaza fiindca, din pacate, nimeni nu-i mai ia in serios. Au devenit „oameni cu pasarele.”

One response »

  1. Pingback: Ceva atat de negru | Puzzle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s