Inapoi in India (fragmente dintr-o carte care nu s-a scris)

Standard

23 iunie 2013

E ora 10:19, boardingul începe la 13:35 și sunt la Frankfurt, în drum spre casă!

O călătorie cu perpetiții: scurt și direct am plătit 100 euro (8000 Rs) exces de greutate la îmbarcare. Apoi mi-am făcut acel self check-in în care vezi-Doamne îmi puteam alege locul. Toate locurile erau mijloc, nicio margine, nicio fereastră. Am ales un loc lângă care părea să fie un culoar, numai ca să constat că era, de fapt, un perete. Între doi indieni, un musulman și un hindus, vag asfixiată de peretele ăla, m-am pus pe judecat stewardeze: că nu zâmbesc, asta mă deranja. M-a surprins că sunt bătrâne, față de liniile aeriene asiatice, unde sunt niște copile. Fiindcă nu zâmbesc, par foarte arogante. Dealtfel mie limba germană îmi sună enorm de arogantă, acum mi-am dat seama.

Mi-am lăsat casa în cutii și pungi, sperând că cineva mă va muta intr-un alt complex si mai kitschos (dar cu cadă de baie!! un lux în India) până mă întorc.

Uneori am senzația că asta a fost, că nu mă mai întorc. Gata cu India.

Zborul lung Bangalore – Frankfurt a fost neașteptat de ușor; am dormit ca un prunc între cei doi indieni; toți ca frații: ne ridicam și mergeam deodată la baie, ne culcam la loc. Am văzut un film de dragoste cu peisaje din Provence, am râs la câteva reluări din seriale și iată-mă. Voiam să ies să văd orașul, dar e frig, aeroportul e neprietenos (campion la deschidere și libertate de mișcare e Hong Kong-ul… care nici scump nu mi se mai pare acum că sunt aici), mă tem că li se va năzări iar vreo trăznaie cu bagajele, deci la cafele prin aeroport.

Germania este scumpă, iar rupiile mele în euro valorează foarte puțin. Mă întreb cine are nevoie de un Rolex de 10,000 de euro totuși…

Mi se pare că oamenii aici se răsfață, în vreme ce dincolo nu le trece prin cap nici un sfert din unde a ajuns civilizația în Europa.

25.07.2013

Aproape aceeași oră, același loc, o lună mai târziu, lucrurile stau altfel. Stewardezele mi se par simpatice, în comparație cu cele de la Wizz air. Prețurile sunt aceleași ca la Barcelona. Banii mei indieni m-au ținut mult și bine: am umblat în lung și-n lat prin orașul cu Ramblă și platani; mi-am cumpărat tot ce am dorit – inclusiv o pereche de sandale care ma strâng de nu mai pot! – ; mi-am făcut buletin, permis etc., am băut cafele și limonada Verona și am mâncat piftii în plină vară.

Acum contemplu același stand de unde odinioară mi-am luat un sandviș occidental la care am lăcrimat de bun ce era. Umflată cum sunt cu jamoane și alte cele, sandvișul nu mi se pare nici pe departe așa de atrăgător ca la venire.

În jurul meu se poartă sari și au reapărut chipurile atât de cunoscute ale „fraților” mei.

Nu se schimbă lucrurile, doar ochii care le privesc.

–          Mi se pare că Chris nu pleacă în India, ci acasă, a zis Ioana, care încerca s-o convingă pe mama că sunt fericită acolo.

–          I am shamelessly stalking you on facebook, mi-a zis Melissa, your life is so much more interesting than mine.

În vremea aceasta eu am zile când mă simt ca Ovidiu la Pontul Euxin… dar mereu recunoscătoare că am avut șansa și conștientă că e un exil autoimpus.

Noua casă m-a primit cu toate cele trei camere și toate cele trei băi deschise. Am avut așternuturi și perne, dar și țânțar și un vâjâit care continuă. Am devenit obsedată de zgomot(e). Dacă aveam vecini maneliști era mai bine? S-a oprit. Când scriam. E liniște! Se aude foșnetul copacilor și lătratul gros al unui câine fără imaginație. O fată care făcea curat la vecini s-a oferit deja să vină și la mine, dar soțul menajerei mele (care este șofer și care m-a adus de la aeroport) a șutuit-o:

–          N-ai tu treabă cu doamna, are cine să-i facă curat!

Am dormit azi-noapte cu două griji: că n-am hârtie igienică și că sandalele care mi-au făcut numai răni la picioare sunt singura mea încălțăminte. Bagajele din Godrej erau tot în Godrej, firește. Nimeni nu-mi mutase barem o cutie!

Și am visat că am ieșit la o plimbare prin complex, în cursul căreia m-am întâlnit cu toți prietenii mei.

–          Ei, cum să crezi că stai singură aici? mă întreba amuzată Adela. Păi eu și Meli suntem la doi pași! Tu nu te potrivești la picior cu Meli? Uite, ia de la ea sandalele astea.

Eram nespus de fericită. Doamne, ce bleagă am fost, îmi ziceam. Cum de-am crezut că stau singură într-un oraș de blocuri de 15 etaje de trei ori mai mare decât unde locuiam înainte?

Și e ora 7 și s-a întunecat deja, eu mi-am scos la lumină bucătăria și baia și mi s-a promis internet pentru mâine.

E ciudat cum contextul îți schimbă mintea în așa măsură! Când am ajuns în Godrej, primul lucru m-am repezit la sacul cu pantofi să scot niște papuci de casă, pentru că acele sandale îmi distruseseră degetele. Am scos veșnicii flip-flopși la care visasem tot drumul și, extrăgându-i din sac, m-am gândit: chappals (”pantofi” în hindi). La Vamă, la nuntă la Vio, la Barcelona, acest cuvânt nu mi-a trecut deloc prin cap. La Barcelona mi-am amintit de amanida de fruites, iar ieri am văzut un documentar nemțesc despre Sagrada Familia – o catedrală post-modernă, construită după vremea – dar în felul și spiritul – catedralelor medievale.

S-a luat curentul și e o pană mai lungă decât în Godrej. În Barcelona mi-am amintit într-o seara să mă mir ca nu se ia niciodată lumina și să-mi amintesc de serile din India când, instinctiv, număr secundele de întuneric: zece, nouă, opt… De obicei sunt sub 20; acum a trecut deja o jumătate de oră.

27 iulie 2013

Instalarea rețelei broadband și a telefonului fix s-a încheiat cu succes în circa patru ore – timp în care s-au perindat prin casă șase meseriași cu nume simpatice gen Kishore, Gopal sau Chandrashekar.

Am impresia că n-am plecat niciodată din India și-n același timp mă simt de parcă abia am ajuns pentru prima oară.

Când am văzut maimuțele pe balconul de vizavi vorbeam la telefon cu sora mea.

– Avem maimuțe! am exclamat încântată și m-am repezit să scot aparatul foto.

– Aici e plin, mi-a zis ea. Din cauza musonului, nu prea e lume pe stradă, așa că te trezești cu ele că vin să-ți fure din bucătărie.

Am încercat să-mi imaginez maimuțele în Pache Protopopescu, apoi la Barcelona.

DSC_0008

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s