O saptamana pana la vacanta

Standard

Agumbe. Un sat micut in muntii Gatii de Vest, nu foarte sus, pe la 800 de metri. Al doilea cel mai ploios loc din India.

Din cauza ca e mic, e curat. Nu are dezolarea oraselor, mizeria industriala, de ambalaje si cartoane, oamenii care dorm pe asfaltul crapat. E un sat aproape irlandez, aproape locuit de elfi. Muschiul creste peste tot (suntem inca in sezonul ploios) si cat am stat acolo a fost ceatza si verde, ca in landa din „La rascruce de vanturi”.

Ah, dimineata cand am pasit pe poarta centrului de cercetare din Agumbe. Sosetele anti-lipitori, hainele mereu ude, prima cazatura in rau, prima lipitoare care n-a cazut decat presarata cu sare.

–          It’s a moment, a incuviintat colegul de bio, care demult se saturase de ele.

Cu toate te obisnuiesti, cu toate. Sa fii ud mereu, sa fii in ploaie, in rau, innamolit pe carari de mangrove, atent pe ce pui mana sa nu te apuci de un sarpe, atent la pietre sa nu sara vreun scorpion, atent la tot ce misca pentru ca totul misca si multe nu sunt ceea ce par.

Atatia copii, atatia adulti. Nu mai ai niciodata frumusetea adolescentilor, nu mai esti niciodata asa un valmasag de vise, frici, sperante, putere si neputinta ca la 18 ani. vorbesc mult, vorbesc prostii, chicotesc, sunt prosti si minunati, se vad in ei parintii, dar si ei insisi, cine vor fi… sunt asa un fascicul de posibilitati, toate inca deschise, toate inca accesibile. Energizant.

Mi-a placut excursia, mai ales ca nu am avut nimic de facut. Ca de obicei, am fost. Am visat, m-am gandit, m-am rugat, am scris. In prima zi am sarit din tren (plecase si nu apucasem sa cobor) si-am cazut in nas pe peron. In aceeasi dupa masa, mergand printr-un rau, m-am impiedicat si am cazut in apa cu totul, trebuind apoi sa umblu pana seara uda si murata. In ziua urmatoare, mergand prin mlastini, am ramas infipta in nisipul lipicios si abia am iesit la mal. Nu sunt outdoorsy, nu-mi spune nimic natura, imi plac plantele si vietatile fara insa sa le pot tine mine numele si clasificarea. In schimb imi plac enorm oamenii, limbile lor, povestile lor, interferentele dintre culturi, aspectele psihologice ale acestor aventuri in padurea tropicala. Ziua mea preferata a fost aceea cand am coborat in sat si am batut la usile oamenilor, pentru a-i intreba cum se raporteaza ei la jungla din spatele casei si la lipitorile care ne mancasera sufletul! Ne-au primit in casa si ne-au povestit cum sapa puturi pentru a avea apa curata de baut, cum afla de schimbarea vremii de la serpi si vietati locale, cum din padure iau totul: mancare, apa, medicamente, fara insa a taia sau a distruge copacii.

Desi singurele momente cand aveam haine uscate erau cand dormeam, a fost o experienta pentru care sunt foarte recunoscatoare.

**

Orion mall – poate 20 km de casa mea. Cu masina mea, 85. La dus a fost simplu, la intoarcere – complicat. Stiam sa ma duc, dar nu si sa ma intorc. Se facuse si noapte intre timp, iar in Bangalore se umbla mereu cu faza lunga, ceea ce e deosebit de nasol chiar si cand stii drumul. Daramite cand nu-l stii!

Mereu exista o raspantie unde daca n-o iei precis la semi-stanga sau aproape dreapta ai pus-o, caci te duce la mama dracului. Rarajinagar, Rajkumar road, Jalahalli village si Christina intorcand like-e-boss printr-o autogara (!!! da, da, printre autobuze parcate), la ora 7:30-feels-like-midnight, sub ochii nepasatori ai localnicilor. Am oprit de doua ori si de doua ori mi s-au dat indrumari corecte. A treia oara, cand evitasem aproape-stanga pentru ca era un  drum nasol care arata ca o fundatura, am constatat ca banda mare ma ducea sub un pod. Clar nu vreau sub pod, mi-am zis. Am oprit si acolo, am deschis fereastra si trei baieti prizariti s-au apropiat mirati. Erau de-ai locului si stiau ca spre Yelahanka se merge pe drumul nasol, nepavat. Gratie acestor trei ingeri tuciurii cu mustata am ajuns acasa.

Unde nu am internet, masina de spalat nu merge, gazul nu merge si la geamul dormitorului troneaza acum un cuib de viespi de doua ori mai mare decat precedentul.

Vestea buna e ca conduc. Ca ma ratacesc e partea a doua si se aranjeaza cu timpul.

**

Cand am intrat cu bicicleta in masina vecinei din Ergoldinger Strasse aveam 11 ani.

–          Ich hab’ gesehen, mi-a suierat vecina mustrator.

Nu intelegeam o boaba de germana, dar tonul era clar.

Sehen – a vedea. Ich – eu. Habe – am. Eu am vazut? Dar oare merge structura asta si in germana, auxiliar a avea + participiu?

Aveam 11 ani, dar invatam bine la gramatica (si faceam toti gramatica serios) si aveam, iata, simtul limbii.

**

Mai e o saptamana pana la vacanta. Merg in Goa, zac pe plaja si citesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s