Mai departe… scrie-n carte

Standard

În spatele diferențelor (de rasă, de culoare, de religie, naționalitate, limbă, Weltanschauung) sunt asemănările. Plângem și râdem, iubim, ne e somn, mâncăm, facem coadă la baie democratic, fie că purtăm văl sau maieu cu bretele.

Și-atunci ce să mai crezi: suntem diferiți sau asemănători? Prieteni sau inamici?

Trebuie să ieși din viața ta ca să-ți dai seama că-ți vine să spui ”Noroc” oricărui om care strănută. Pentru că toți strănutăm. E de la aerul condiționat din aeroport care e, probabil, reglat pe 16 grade.

–          London, London, passengers for London flight, strigă un angajat al aeroportului Dubai – indian tuciuriu, cu cămașă albă.

În urma lui se înghesuie o mulțime de conaționali, femei în sari cu fetițe de mână, bărbați bruneți cu mustață. Ei se duc de unde vin eu, eu merg de unde pleacă ei. Ce-i cu noi de nu stăm nici unii locului?

Aeroportul din Dubai,  dincolo de luxul nemăsurat exprimat în produse scumpe, aur si bijuterii, este o lecție despre diversitate. Observarea oamenilor care trec este o activitate atât de interesanta, încât cele 4 ore trec ca una.

Am văzut bărbați înveșmântați ca pe vremea lui Isus, în rochii albe și cu sandale. Am văzut barbati musulmani arabi cu cercul pe cap ori turci cu turbane, indieni cu un cearșaf petrecut în jurul trupului și un umăr gol, bărbați în rochii negre cu broderii aurii, indieni la cravată și japonezi în blugi. Femeile  sunt și ele uimitoare: shalvar-kameez de cele mai frumoase culori, cercei de aur în urechi și în nas, rochii strălucitoare peste blugi, haine europene, dar și măicuțe de cele mai diverse rase, femei musulmane cu văl colorat ori negru, tinere cu fața complet acoperită și un văl des peste ochi,  tinere cu ochii descoperiți, negrese trupeșe cu turbane colorate.

Unele nații și-au pierdut portul tradițional, altele și-l păstrează. Aici scapi de ideea că toți oamenii trebuie să se conformeze modei. Acolo unde guvernează tradiția, moda nici nu-și are sens.

Mă întreb și cum văd lumea fetele cu basma pe ochi, mai ales acelea acoperite complet, care umblă purtându-și încă din viață giulgiul. Oare nu si-ar dori să-și descopere părul, ochii, fața? Se întreabă și ele de ce s-au născut unde s-au născut și nu altminteri? Nu, Marjane Satrapi nu m-a lămurit. De fapt n-am avut nici răbdare să parcurg toată cartea ei de benzi desenate.

Stăm întinși pe niște scaune comode, cu suport pentru picioare. Micul dejun a costat 10 dolari (cafea, croissant cu brânză, unt și o apă plată). Aeran Emayrat, anunță vocea din stație deseori, fiindcă sunt la terminalul trei, zona unde zboară doar liniile aeriene Emirates. Pleacă avioane spre locuri aflate doar în cartea de geografie sau în filme: Addis Abeba, Teheran, Nairobi, Seattle,  Casablanca, Kuala Lumpur, Auckland, Toronto și, foarte des, Londra. „Uniting the world” este sloganul aeroportului din Dubai și nu cred că greșește.

Numerele în arabă sună tare amuzant. Există unul care sună ca uehe sau uaha și cred că înseamnă doi. Se aude des și sună ca un oftat.

A venit lângă mine o bunică arabă, într-o pijama roz cu flori, cu picioarele goale (numărul 35) și basma albă, brodată cu auriu pe cap. Bărbatul cu barbă și rochie albă care o însoțește o aduce acum și pe sora ei, la fel de smochinită, tot în pijama și cu basma (hijab?), doar ca pe albastru. Despre bătrânele care stau întinse lângă tine și-ți citesc peste umăr putem presupune cel puțin două lucruri: că nu mai văd bine și că, oricum, nu înțeleg limba. Nici eu nu o înțeleg pe a lor. Ce cred că avem de la ei este „vai”. O femeie în spatele meu exclama des „vai” vorbind araba. În turcă am auzit de câteva ori haide, haide.

Într-o oră începe îmbarcarea. Călătoria a trecut repede, am dormit foarte bine în cele mai diverse locuri și picioarele umflate mi s-au dezumflat. Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc singură, ca să pot visa la întreaga lume și să mă confund cu toți oamenii. În călătoriile cu avionul simt că n-am trup, doar minte și suflet. Zbor.

Cearșafurile în care s-a învelit bunica de lângă mine miros a condimente.

Visez acum un Senioren-Treffen global, cu bunicuțe din toate națiile. Nu sunt ele, mai mult ca oricine, fundamental la fel? Copiii sunt la fel pentru că încă n-au început diferențele, iar bătrânii pentru că deja s-au șters. Între aceste vârste, ne facem de cap și ne credem mari și tari. Între aceste vârste e vremea să fim diferiți.

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Articolul tau mi-a amintit de o carte a unui francez despre Japonia. Traise multi ani acolo si concluzia lui, redactata in niste fraze care mie imi sunau ca o traducere din japoneza, era ca in realitate toti oamenii sunt la fel. In particular, nici japonezii nu sunt toti asa de ordonati si de harnici cum se spune, ca exista de toate peste tot etc. Ceea ce mi-au confirmat si propriile experiente. Se pare ca psihologic e mai usor de perceput diferenta, asta sare in ochi, iar dupa ce te ¨invechesti¨ intr-o tara, vezi asemanarile. Din ce in ce mai multe…

  2. Da, cum zice rubrica aia din Dilema: „nici asa, nici altminteri”. Dar ce ciudat, nu, ca dincolo de culoarea pielii si diferentele culturale, facem toti pipi pe aceeasi parte si mancam si respiram si ne recunoastem cand ne cunoastem.
    Si pe urma te duci in Japonia si ti se par toti extraterestri la prima vedere! Mie asa mi s-au parut, in cele 3-4 zile cat am stat printre ei.

  3. Excelent! Si, vorba aia, eu trec prin aeroport de cel putin de 10 ori pe an. Si-mi place si mie sa ma uit la ei, si-mi vin si mie o mie de idei, da’ n-apuc sa le pun pe hartie! Bravo ca tu reusesti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s