Jocuri de oameni mari

Nici bine nu m-am decis ca vreau sa-mi las raul si ramul pentru plaiuri straineze, ca tot universul a conspirat frumusel si m-a azvarlit hat-departe, drept in India. Acuma, cu ce-am gresit, nu stiu, ca eu voiam in Elvetia, dar trecem peste.

Mi se pare ca parcursul meu profesional nu e decat un joc al intamplarii: planuiam sa dau la drept, dar m-am trezit ca – deep down inside – voiam Limbi Straine, asa ca iata-ma studenta la engleza si spaniola, fiindca in anul cand am dat eu admiterea nu se oferea curs de portugheza. Intamplare intamplatoare. Nici bine n-am intrat la facultate – adica nici bine n-am iesit din liceu – ca dau nas in nas pe strada cu profa de franceza (abandonasem franceza pentru spaniola, da?), care ma coopteaza sa predau franceza in locul dumneaei timp de o luna, chiar in fostul meu liceu!!

Predau franceza o luna la Cosbuc (nu ma intrebati ce sentimente ascutite ma incercau cand intram in cancelarie si dadeam nas in nas cu fostii mei profesori… eleva cu Frica de Catalog nici trei luni in urma, profa cu Catalogul subtioara acum) si, ce sa vezi, prind gustul dascaliei. [Bine, demult asezam eu toata copilarimea din curte pe ciment, sa stea frumos in banca, sa-i strig la catalog – ceva-ceva meserie furasem de la mama.] Dintr-una-ntr-alta, dascalita raman toata facultatea si vrei doi anisori dupa, mai la Cosbuc, mai la un liceu economic, mai cu engleza, mai cu spaniola, pana cand ma asez sa-mi numar banii si-mi da constant cu minus. Oftez, iau o meditatie, o traducere, merg inainte.

Mergand inainte, dau peste cei de la Ipsos. Suna a ciment si materiale de constructii, dar se ocupa cu cercetari de piata si sunt gata sa ma trimita in Spania pe banii lor, sa fac interviuri cu oameni pe strada. Si ma si platesc pentru asta. Cred ca visez. Poate e momentul sa ma bucur ca FLLS nu oferea curs de portugheza in ’97? Dupa o matura chibzuinta, las invatamantul si ma fac corporatista.

Prin corporatie ma fatai ca pestele-n bol, nu-mi gasesc locul, ajung sefa de departament la 25 de ani, decad mizerabil, incapabila sa „step up to my role”, esuez in departamentul de comunicare, comunicand fara sa stiu ce comunic, invat o multime de lucruri fara sa-mi dau seama si plec, intr-un final, inapoi la scoala.

De data asta scoala se cheama „internationala”, desi pare o contradictie in termeni, noi fiind toti profi nationali care predam unor elevi amestecati, dar totusi nationali si ei, in mare masura. Dintr-una-ntr-alta, ma avanseaza si aici coordonator de program – de data asta sunt oarecum mai pregatita, desi nu intrutotul dezmeticita. Si de aici o sterg – in India.

Scoala internationala, profesori din 30 de tari, elevi din 42. Te ia si capul cand te gandesti cate tari sunt pe lume. Foarte repede trebuie sa uit ca engleza nu e limba mea materna si sa ciripesc fluent la orice ora din zi si din noapte, indiferent de cantitatea de alcool ingerata. Trece un an, sar astia sa ma faca coordonatoare de program (acelasi program… imi place, il stiu, e misto), dar cu asta timpul meu se injumatateste, orele de engleza dispar si ma trezesc profa de spaniola! Sa mai zica cineva ca n-a fost cu intentie faza din ’97!

Jocuri de oameni mari. Ne succedem generatii si ne credem minunati. Invatam sa jucam „office politics”, sa ne punem tinte si sa le atingem, sa fim buni la ce facem, ca sa putem progresa. Imi place programul IB in care lucrez pentru ca nu educa doar elevii, ci si profesorul. Una peste alta, in sase ani de IB m-am dezmeticit mult si nadajduiesc ca nu ma voi opri aici.

Dar unde o sa fiu peste zece ani? Ce cuvinte am sa scriu pe blog, din ce colt al lumii?

Cred ca tot intamplarea va decide. Eu una stiu ca vreau in Argentina la un moment dat si-n Grecia la pensie.