Reflectii de aprilie

Standard

Aprilie 2012

Luna aprilie a venit si, fiindca o am pe toata planuita si impartita in feliute mici, va si trece foarte repede. Este luna Pastelui, dar nu doar de-asta vorbesc de ciclicitate, ci si pentru ca – la fel ca anul trecut – la mall-ul AFI are loc un targ de carte, eu umblu prin oras dupa pomi infloriti si infloreste ceva si-n sufletul meu cand ii vad, e luna cand editura Knopf imi trimite o poezie prin e-mail in fiecare zi,  mergem la Busteni cu scoala, apoi plec o saptamana in Germania, apoi vacanta de Pasti se termina si dupa inca o saptamana de scoala se termina si luna lui April. Urmeaza in mai examenele DP, in iunie si iulie – soarele arzator.

Cel mai mult imi place sa dorm. Si-mi mai place sa merg in parc si sa zac pe iarba cu ochii la cer, sa caut magnolii pe strazi, sa studiez mugurii copacilor si sa citesc.

 

Aprilie 2013

E o poveste trista despre o femeie de 34 de ani care-si petrece serile singura in casa, cu calculatorul in brate, cufundandu-se in viata altora ca sa uite ca ea n-are una. O poveste universala, de secol 21 al relatiilor interumane mediate de ecranul calculatorului si al vorbelor trimise prin mijlocirea degetelor. Daca ne-ar filma, am fi ridicoli. Povestea se intampla in ecran; afara e pustiu si se invarte o betoniera care aprovizioneaza cu ciment santierul din apropiere.

Am citit cateva bloguri din Romania care se porcaie unii pe altii, plictisitor.

Mi-am mangaiat inca o data cu buricele degetelor superioritatea intelectuala.

Am citit doua articole din Dilema si m-am intrebat ce mangaiasem, pentru ca e clar ca n-am citit Genette, ca nu stiu ce-a zis Popper despre lume si viata si habar n-am avut ca tocmai ce s-a incheiat salonul cartii de la Paris.

Azi am decis sa fie o zi usoara. Clasa 1 sunt preferatii mei pana la infinit, stop. Sorb cuvintele spaniole, invata cu un drag nespus, iar acum incep sa lege si propozitii. Singura clasa pe care am impresia ca chiar i-am invatat ceva la spaniola.

Nu mai am cu cine sa vorbesc. Imi lipseste B.  Sigur ca e tot acolo, dar cufundat in delirul lui narcisist despre noua lui gagica, deci indisponibil. Si eu as vrea sa-i spun

ca nu mai am rabdare sa ma intorc in Romania si nu vreau sa ma intorc. Ca am cheltuit iresponsabil de multi bani si nici macar nu mi-am luat masina, ca ma tem ca poate nu o sa ma ridic niciodata peste Jodi Picoult, ca Hemingway si Kafka vor ramane niste nume la auzul carora dau din cap de parca as sti, insa e doar pantomima. Ca nu-mi gasesc corpul, ca se ascunde de mine. Ca la un moment dat am avut impresia ca ar fi putut sa fie ceva intre noi, dar momentul a trecut.

Cel mai plictisitor anticipez evaluarile fizice: ah, n-ai slabit, ba chiar parca te-ai mai implinit, ce va dau aia sa mancati in India, tu slabisesi inainte sa pleci. O porcarie judecata asta a oamenilor.

***

Citesc Dilema și mă sperii pentru că nu înțeleg ce se întâmplă în România. Comentariile care apar la articole sunt aproape în exclusivitate atacuri la persoană. M-am dezobișnuit de o cultură agresivă, dar o să vedem când ajung acasă.

Pe de altă parte, azi a avut loc un eveniment de promovare a scolii in sala de conferinte a hotelului Taj.  Sunt bună la asta: îmi place să vorbesc cu oamenii, îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă la toate nivelurile, sunt un cameleon, un translator și un pod.

Am citit de curând un articol pe blogul lui Mugur Pătrașcu despre cât de mult subestimează directorii acei angajați care spun gata, șefu, am înțeles. Cum dacă n-ai viziunea, poți să ai înfăptuirea.

Complexată cum sunt de lipsa de inițiativă și de blocajul mental pe care-l resimt uneori și de incapacitatea de a arunca la întâmplare cu nume de scriitori și gânditori (nu tin minte cine ce-a zis, doar felul in care m-a schimbat), mă valorizez prin genul ăsta de atenție. Sunt și eu bună la ceva. Mereu trebuie să demonstrez, nothing is forever.

Ei bine, ca lecții: poate ar fi bine să-mi iau niște pantaloni de ocazie care să stea mai puțin saggy pe mine, poate niște tocuri decente pentru evenimente de fițe. Și am nevoie de practică în a vorbi dezinvolt despre orice în engleză, small talk.

În rest, cred că mă descurc bine.

Au trecut nouă luni de când am stat lângă directorul scolii, într-o mașină care ne aducea de la aeroport.

Azi a adus în discuție naționalitatea mea ca pe un titlu de mândrie. E româncă și e bilingvă, de fapt e multilingvă. E româncă și e prima oară că lucrez cu cineva din România. Daca toti sunt ca ea, mai vreau romani in scoala.

Școlile romanesti ne învață cine suntem noi, dar și cine sunt ei. Noi suntem viteji, puternici, neînvinși, ostași – o întreagă viziune militară. Ei sunt occidentali, imperialisti, aroganți, civilizați?? Cine știe?

Oare copiii de azi tot asa invata? Sau – oare copiii de azi ce mai invata despre cine suntem noi?

 

Aprilie 2014

M-am uitat la obiectivele mele pe anul asta – zbarnai, aproape pe toate le-am atins si stiu clar ce vreau pentru la anul.

M-am uitat la action plan-ul pe care l-am facut in august, vai ce varzenie, ce putin intelegeam eu, ce putin ii pasa fostului coordonator, ne facem ca sau schimbam lumea?

Preferata mea e sefa de catedra de la engleza – mi se pare ca ea schimba lumea sincer. Si psiholoaga e la fel, iar sotul ei e omul cel mai bun de pe pamant. E atent la fiecare copil ii cunoaste pe toti individual, despre fiecare iti spune cu bune si rele si ii iubeste pe toti. Nu pot sa enumar toti copiii pe care i-a ajutat – de la a observa ca au nevoie de ochelari, pana la a-i invata sa aiba incredere in ei! Am unii colegi foarte dedicati, care se valorizeaza prin munca lor. Sunt putini cei care au ajuns dascali din greseala.

E misto sa fii prof – cel mai adesea. Mereu imi zic asa cand primesc un semn pe facebook de la fostii mei elevi. Undeva faci o impresie, lasi o urma, nu umbli degeaba pe pamant.

Azi am vorbit cu o mamica de la noi de la scoala – e o femeie minunata si i-am multumit pentru ca e mereu buna si pozitiva si orientata spre solutii… si contagioasa in randurile parintilor de la clasa fiului ei. S-a bucurat si mi-a multumit si ea ca il sustinem pe fiul ei, care are ADHD si deficit de atentie si unul dintre cei mai inteligenti baieti pe care-i cunosc. Eram la cantina, cu tava in mana, cand am vorbit cu ea. M-am dus sa ma asez la masa gandindu-ma cat mi-e de draga si deodata m-am intrebat: oare in ce limba am vorbit cu ea? Sa fi fost in engleza sau in romana? Stai, n-avea cum sa fie in romana, pentru ca m-a inteles. De la o vreme nu mai deosebesc in ce limba vorbesc si, mai ales, am inceput sa aud conversatii pe care nu le ascult, ceea ce inainte nu se intampla.

Maine avem iarasi un eveniment de marketing. Am pantaloni care stau bine pe mine si tocuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s