Andrei Plesu

Standard

Despre folosirea nechibzuita a cuvintelor (Dilema, ian 2013)

Inventarul cuvintelor aflate în derivă poate continua indefinit. Pînă la un punct, alunecările şi complicaţiile de sens fac parte din metabolismul limbii, din dinamica ei vie. Dar mai des decît ne dăm seama, cuvîntul prost folosit, cuvîntul manipulat cu frivolitate, cuvîntul rostit într-o doară e simptomul unei primejdioase dezordini survenite în duhul comunitar. A vorbi fără să pricepi înţelesul vorbelor tale, a vorbi crezînd că ai voie să spui ce vrei, cum vrei, după bunul tău plac e a vorbi în afara limbii, a tîrî cuvintele în întunericul de dinaintea naşterii lor.

 

Despre cunoastere si filosofie (Atelier LiterNet, ian 2012)

Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci să te „salveze“ omeneşte, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creştin, s-ar fi spus că nu era de preţuit decît cunoaşterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, aşadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecţionării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet şi Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ţi percepi frumuseţea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă:  mai ciopleşte ici, mai netezeşte dincolo, mai curăţă unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură şi tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezeşte părţile umbroase şi nu conteni să-ţi sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuţii…“

 

Despre expansiunea crestinismului in afara spatiului Asia Mica- Europa (Dilema Veche, dec 2012)

Un gînd al Abatelui Jules Monchanin, care şi-a petrecut ultimii optsprezece ani de viaţă ca misionar catolic în India: pentru a creştina civilizaţii non-occidentale, creştinismul trebuie să fie regîndit în versiunea lui originară, fără desfăşurările doctrinare, confesionale, istorice care constituie, azi, „corpul“ lui spiritual (de la sinteza intelectuală iudeo-greco-romană, pînă la Reformă şi modernitate, trecînd prin patristică, scolastică, Marea Schismă etc.). Nu e vorba de a anula – în manieră protestantă – Tradiţia. Ci a înţelege că nu poţi transmite unui „străin“ întreaga nebuloasă născută din explozia iniţială. În fond – spune Monchanin – nimic nu poate depăşi teologia Sf. Pavel şi a Sf. Ev. Ioan. „Sumele“ medievale şi istoria critică a dogmelor sînt mai curînd analitice decît creatoare. Ele sînt „firmamentul“ infinit („catholicitatea“), derivat din nucleul auroral. Ceea ce trebuie transmis e concentrarea centrului, nu întreaga lui expansiune galactică. „Primitorii“ trebuie să-şi construiască, pornind de la acest centru, propria lor nebuloasă. (Cf. Jules Monchanin, Écrits spirituels, présentation d’Édouard Duperray, Éditions du Centurion, Paris, 1965, pp. 132-134).

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s