Sfarsitul lumii si lucrurile neimportante

Standard

Intr-o zi eram intr-o sedinta in care se discuta despre proiectul personal – o intreprindere glorioasa prin care trec toti elevii IB de clasa a zecea. Avand deja experienta cu programul MYP, stiam despre ce e vorba, insa o parte dintre colegii mei erau noi, asadar povestea se prezenta pe larg, cu exemple si detalii, fara a se folosi metodele de predare diferentiata de care se face atata caz in ultima vreme.

Pe scurt: ma plictiseam. Vorbele imi treceau pe la ureche si zburau prin clasa, ca fluturii: concepte, criterii de evaluare, jurnalul de bord, stabilirea intalnirilor cu conducatorul de proiect, initiativa personala, abordare holistica, metoda, disciplina, raport scris, prezentare orala, evaluare sumativa, arii de interactiune.

Tipul care vorbea era un australian cu voce calda si accent melodios. Ca si ceilalti colegi ai mei din Melbourne, avea ceva cantat in voce, o intorsatura aparte a vocalelor, incat aveam impresia ca vorbele ii ies din gura si i se aseaza cuminti pe umar, asteptand sa fie vorbite iar.

Era o zi frumoasa de sfarsit de august bangalorez, care e identic cu inceputul de august romanesc si cu sfarsitul de ianuarie, februarie si martie bangalorez. Era, pe scurt, o zi ca oricare alta. Avusesem ore de dimineata si era o zi de luni sau miercuri, asadar dupa-amiezele erau consacrate sedintelor de catedra, ori altor intalniri necesare in procesul de planificare care preceda si insoteste predarea.

Pe ecran se proiectau aceleasi vorbe care impodobeau acum umerii vorbitorului: evaluare sumativa, proiect culminant, jurnal de bord, criterii de evaluare, indici de evaluare, descriptori, nota finala.

Eu ma gandeam: oare cati copii au murit de foame de cand stau aici? Oare cate femei au suferit durerile nasterii? Oare cati oameni au zambit, nevenindu-le sa creada, la auzul unei vesti bune? [Ati observat ca zambetul e cea mai pura comunicare interculturala?] Oare cati bunici si-au dat ultima suflare? Cati judecatori au lovit cu ciocanelul in masa, marcand pe vecie viata unui om? Mi se parea uluitor, strivitor, sa stiu ca in cele 60 de minute in care eu n-am facut decat sa stau pe un scaun si sa-mi imaginez cuvinte-fluturi, in alte locuri de pe pamant s-au intamplat lucruri grele, lucruri fara intoarcere: a murit un om, s-a nascut un copil, cineva a tras cu pusca, cineva a fost prins cu minciuna, a disparut un trib amazonian sau o limba din cele peste 700 care se vorbesc in Indonezia.

Cum e posibil sa fim atat de legati si totusi atat de putin conectati? Undeva se cumpara cu o ridicare de spranceana actiuni de miliarde de dolari, altundeva o bunica se culca iarasi nemancata, fiindca i-a cedat nepotului de 6 ani portia ei de orez. Toti sub acelasi soare, toti in aceeasi alcatuire biologica, toti supusi nasterii si mortii.

Si-n timpul asta pluteste printre noi nu doar ceea ce se intampla si se vede, dar si mult din ceea ce nu se vede, pentru ca nu mai este, ori inca nu a fost: amintirea razboaielor trecute, viata personala a marilor sefi de stat, spiritul lui Iisus Christos, clonarea fiintelor omenesti, masina fara sofer, amintirea lui Napoleon, muzica lui Mozart si Beethoven, moneda electronica unica, duhul Profetului Mahomed, invatatura lui Gautam Buddha, urechea lui Van Gogh. Si asta doar in spatiul occidental; cine stie cum sta treaba la antipozi, cine stie ce viseaza eschimosii?

Eram coplesita de puterea gandului; Mihai Eminescu a intuit-o cu mult inaintea mea si a exprimat-o mult mai frumos in Scrisoarea I, dar senzatia pe care o ai cand o intuiesti singur e totusi strivitoare – si-n acelasi timp, ca Nichita Stanescu, iti spui, „ce mirare ca sunt„.

„Ce bine,” mi-am zis in dupa-amiaza aceea de sfarsit de august bangalorez (care e identic cu inceputul de august romanesc si cu sfarsitul de ianuarie, februarie si martie bangalorez) „ca circumstantele particulare de viata ale grupului acestuia, adunat in sala Humanities 2 a scolii Stonehill in Bangalore, India, sunt de asa natura incat ne putem permite luxul unei ore in care vorbim vorbe si ne cuprinde toropeala. Asta inseamna ca suntem sanatosi, ca e pace, ca nu trecem in acest moment prin nicio criza majora. Ne permitem luxul de a ne plictisi, deci suntem norocosi.”

Nu stiu de ce am gandit asa, nu stiu de ce am gandit atunci. De atunci au avut loc multe alte sedinte plicisitoare si multe vorbe au zburat (desi nu ca fluturii). Oamenii au continuat sa se nasca si sa moara, s-au scufundat vapoare, a disparut un avion de pasageri, lumea s-a zguduit de cateva ori, dar mie niciodata nu mi s-a mai parut – ca atunci – ca sunt un bob de lumina intr-o tesatura de mister.

Intre timp si scoala la care lucrez a trecut prin niste crize interne si de cateva zile sedem in sedinte in care nu ne plictisim, pentru ca ne temem pentru viitorul nostru si incercam sa discernem cine ne minte si in cine putem avea catusi de cat incredere. Ma surprind adesea intepenita, casc si-mi dau seama ca falcile mi-erau inclestate; merg si constientizez deodata ca am pumnii stransi de cine stie cand; ma intind in pat si realizez cat de incordati mi-s umerii. Continui sa-mi zic „ce mirare ca sunt”, desi uneori imi zic si „ce povara ca sunt” si mi se pare ca, cu cat imbatranesc, lucrurile devin tot mai clare si tot mai confuze… iar ceea ce devine tot mai clar e ca amintirile „parc-a fost ieri” au acum intre 20 si 30 de ani vechime.

„Hai, nu mai plange, n-a murit nimeni, e doar o frunza,” ii spunem unui copil care a pierdut, din greseala, frunza de castan preferata si acum viata lui sta in loc de frunza aia. Dar, sincer, e greu sa stii uneori ce e doar o frunza si ce nu.

2 responses »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s