Stii, zise Emma

Standard

stii, zise ea, imi pare rau de tine uneori, ca esti la inceput si ai nimerit in scoala asta dezorganizata

pe bune? eu credeam ca e vina mea…

ca e vina ta ce?

ca nu controlez toate lucrurile, ca scoala e dezorganizata

draguto, crede-ma, o scoala buna te sustine enorm si treaba merge ca pe roate. la ce haos e aici, tu faci fata cu mare gratie!
te admir ca-ti pastrezi mereu calmul

nu stiu sa ma infurii. doar plang

serios? that’s hilarious. eu nu stiu sa nu ma infurii

deci nu sunt incompetenta?

nici pe departe; esti prea misto.

si la plecare:

i adore you!

… so do I.

Vi se pare ca sunt putin nesigura? Nu va inselati. Alegand sa lucrez intr-o scoala IB ca profesor expat, am nimerit intr-o lume foarte pestrita, care m-a coplesit o vreme, fiindca nu-i desluseam mecanismele.

Un „circuit”

Exista un circuit al scolilor internationale si daca esti „in circuit” de suficienta vreme (cei mai vechi pe care-i stiu circula de 16 ani) stii deja ce poate fiecare scoala, cunosti majoritatea directorilor, stii unde vrei si unde nici prin cap nu-ti trece sa te angajezi. Fireste ca eu habar n-aveam [eu am sarit dinafara inauntru, de-acum am alta perspectiva]. Eu m-am dus, cuminte, la prima scoala care m-a vrut. Serioasa, curioasa, de buna credinta, m-am angajat trup si suflet in cladirea scolii Stonehill, asa cum odinioara facusem si cu scoala Mark Twain.

O „privire de sus” aducatoare de indoieli de sine

O vreme m-am simtit privita de sus – si poate ca nu doar m-am simtit :-) Dialogurile se desfasurau cam asa:

– Si de unde esti?

– Din Romania.

– Si ce predai?

– Spaniola si engleza.

– Pai ce, in Romania se vorbeste spaniola?

– [bla bla, explicatie]

– Si unde-ai fost inainte? Eu am fost in Zambia, China, Taiwan si Bali.

– Eu in Romania…

– Oh, ce interesant.

Multiplicati cu vreo 30 si veti intelege de ce ma cam plictisisem de conversatia asta. Din fericire, anul trecut am avut o echipa buna, care a trecut in cele din urma peste ciudatenia de a avea o profa de spaniola care nu e din Spania.

Anul asta, discutiile la bere se poarta astfel:

– Cand eram in Haiti si-a fost uraganul ala, am mobilizat toata scoala, ne-am dus si-am ajutat acolo la fata locului…

– Sa vezi noi in Japonia! Mama, ce urgie! Si eram chiar acolo, in Tohoku. Dar au astia, nene, un sistem de a iesi din situatii de-astea dificile… sunt foarte disciplinati!

– In China tineam concerte cu 4-500 de copii pe scena, nu miscau aia in front. Cand am ajuns in Rusia, niste puturosi. Plus ca scoala era mult mai mica. Ti-l mai aduci aminte pe Rogers, ala din Mongolia?

– Betivul?

– Da, ala. S-a insurat cu Fiona. Hai c-o stii, aia grasuta, care-a lucrat intai in Australia, pe urma in Pattaya si pe urma cumva a ajuns prin Ecuador. Acolo s-au si cunoscut. Stai putin! Si tu ai fost in Ecuador, nu?

– Da, dar eu eram in Mexic cand era Rogers in Ecuador, stiu ca ne-am intalnit odata in Hawaii, am fost la surf.

– A, deci n-o stii pe Fiona.

– Nu, dar tu o stii pe madam Jones?

– Ei, cine n-o stie. Cand era in Zambia, nu mai stiam cum sa fac sa ma prefac fericit, ca tot voia sa-mi propuna sa fiu sef de departament si eu n-aveam chef sa lucrez iar cu ea, dupa ce mi-a facut in Jakarta…

– Aaa, pai stai sa vezi, ca de mine madam Jones a dat cand eram in Bali. I-am zis… Scuze, Christina, nu te superi, stiu ca tu nu-i cunosti pe oamenii astia, dar trebuie sa intelegi cum stau lucrurile pe circuit… tu esti la inceput, am fost si eu ca tine…

Pare sa fie vesnica mea poveste: sa fiu tratata ca un copil si sa mi se vorbeasca de sus. Poate ca inconstient asa ma pozitionez. Poate ca Emma are dreptate cand zice ca am o inocenta pe care oamenii de obicei o pierd dupa varsta de doisprezece ani.

Puteti sa intelegeti, cred, de ce dupa o vreme am incetat sa ma mai duc la bere cu colegii noi si m-am limitat la putinii „vechi” ramasi; cu care puteam vorbi si altceva decat barfe de pe circuit.

Sunt un soi aparte de oameni acesti profesori nomazi, care-si apartin lor insile si lumii.

Experientia docet

Dupa o vreme de umblat „pe circuit”, ajungi sa cunosti riscurile de a trai in Sudan [in ciuda scolii bogate, care-ti ofera – cica – inclusiv yacht personal] sau tipul de elevi pe care-i vei avea in Oman; stii cat iti permit plamanii sa stai in Suzhou si cat e salariul menajerelor in 5-6 tari din Asia de Sud-Est si Africa.

Ai devenit expert in impachetat si mutat; ai acumulat deja un bagaj care umple metri patrati in cala unui vapor si care te urmeaza peste tot… „uite, biblioteca asta am luat-o in China cu primul meu salariu, in ’99”.

Paradoxal, ai devenit mai patriot decat multi compatrioti: urmaresti alegerile, cupa mondiala si celelalte evenimente notabile din tara ta cu pasiune; in limbaj IB ele se numesc „global issues”, asa ca la clasa poti oricand sa abordezi aceste teme care-ti ostoiesc dorul de tara… [sau dorul de o tara?]

Ai o familie cu care calatoresti [sau nu] si o suma de rubedenii cu care te vezi in fiecare an in alt colt al lumii.

Lumea e mica, viata e lunga

Pana sa ajung in mijlocul acestor oameni care nu mai stiu nici ei de unde vin si unde vor s-ajunga, nu-mi dadusem seama ca lumea e asa de mica. Stand in casa mea de la poalele Carpatilor, ma bucuram sa visez la elefanti si la jungle africane, dar zidul de netrecut al Biletului de Avion avea sa stea mereu intre noi.

Acum ca nu mai sta si lumea e mica-mica, plina de scoli care vor sange proaspat de orice natie, plina de oferte de calatorie la o suta-doua de dolari, plina de canapele pe care sa dormi 2-3 nopti [apartinand colegilor cu care ai lucrat ici sau colo], oare ce-mi ramane de facut?

Inainte pe circuit

Din nefericire, Emma pleaca si ea de la anul, merge la alta scoala, in alta tara, topaind din jalon in jalon pe „circuit”. O data cu ea, pleaca inca multi colegi [„vechi”, deci dragi]  si vin la fel de multi sa-i inlocuiasca. Cu fiecare infuzie anuala de oameni, atmosfera din scoala se schimba, la fel si calitatea muncii lor. Anul asta, din nefericire, ne-am poticnit in diverse feluri si n-avem decat sa speram ca la anul va fi mai bine.

Asa cum au observat, mai mult sau mai putin politicos, peste 30 de persoane pana acum, e doar primul meu pas intr-o scoala internationala. Peste doi ani, cand am sa fiu altundeva, o sa pot spune „In Romania bla bla, iar in India bla bla bla”. O sa-mi fie dor de covrigi din alt colt al lumii.

Unde?

Cand am pornit la drum, imi doream ca urmatoarea scoala sa fie in Argentina. Sper ca va fi. Daca nu, Tailanda e o optiune buna dpdv clima si salarii. Poate Africa? Acolo intotdeauna e nevoie, fiindca putini stau mai mult de doi ani, care e minimul.

Ma pregatesc psihic sa-mi mut cortul. Datorita Emmei si altor oameni minunati cu care am lucrat anul acesta, am capatat incredere in mine si in munca mea. Urmeaza o vacanta in Romania, apoi inca un an in India.

Povestea continua.

 

3 responses »

  1. Deci tu sa inteleg ca esti director, sau director de studii? cool! Pe unde ar fi poarta de intrare in acest „circuit”?

  2. Draga Cristina, nu sunt director, iar poarta de intrare pentru mine a fost un targ de joburi Search Associates (www.searchassociates.com). Inainte de asta lucrasem 4 ani in Romania, tot in sistem International Baccalaureate (IB), ca si aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s