Basm – Cochilia si clestele

Standard

A fost odata ca niciodata un cleste. Un cleste de culoare rosie. Mai intai a stat intr-o cutie galbena, alaturi de un ciocan, o surubelnita cu multe capete si o dalta mica. Apoi si-a inceput aventura prin lume, devenind un cleste numai bun de scos cuie de prin pereti si usi, ba chiar, la nevoie si de batut cuie in aceleasi locuri.

Nu era un cleste nazdravan, nici macar un cleste vorbitor, dar avea, totusi, o bogata viata interioara si sentimente destul de greu accesibile. Putini oameni stiu ce se ascunde in capul unui cleste, asta presupunand ca inteleg faptul ca un cleste poate avea cap. Viata interioara a acestui cleste era, asadar, ascunsa de ochii publici si grea.

Intr-o buna zi de vara, pe o temperatura exterioara de 34 de grade, clestele isi gasise locul pe pervazul lat al geamului de la dormitor, unde fusese dat uitarii de copilul care, cu o seara inainte, se jucase prin casa de-a crocodilul. “Oa, oa,” facea el, mimand cu clestele un bot imaginar. Dar se plictisise in scurta vreme si abandonase obiectul – sau subiectul – povestirii noastre pe pervaz.

De pe pervaz clestele putea vedea strada si masinile, coroanele verzi ale arborilor si acoperisul casei de vizavi. Il cam batea soarele si capul de metal ii frigea ca focul. Nici manerul de plastic nu se simtea mai bine, din rosu devenise incandescent. Binecuvanta totusi expozitia vestica a ferestrelor, care facea ca soarele sa nu arda intens pe partea aceea a blocului decat 4 ore pe zi.

Atunci a aparut cochilia si, pe moment, clestele nu si-a dat seama ce tovaras deosebit gasise. Cochilia era complet alba, mai avea inca urme de nisip inauntru si isi amintea perfect cum ajunsese acolo, direct de pe plaja Marii Negre. A inteles imediat ca avea in fata un cleste inteligent si foarte singur si i-a zambit.

–          Stiu ca nu poti vorbi, a spus ea deindata, dar eu pot si stiu ca ma auzi. Eu sunt cochilia. Ma bucur sa te cunosc. Sunt buna prietena cu surubelnita, care-si petrece adesea zile intregi pe acest pervaz si ea mi-a vorbit despre tine. Se pare ca esti un cleste deosebit.

–          Sunt un cleste ca toti clestii, a spus clestele, desi nimeni nu stie cum, caci nu i s-a clintit nici o bucatica de metal sau de plastic. Hei, tu ma poti auzi desi eu nu vorbesc?!

–          Nu te speria, a raspuns dulce cochilia. Am o cavitate interna goala, in care ascult neincetat marea. Ea actioneaza ca o cutie de rezonanta care capteaza si alte unde. Se pare ca, pur si simplu, emiti pe o frecventa pe care eu o receptionez.

Fara prea multe introduceri, clestele si cochilia au devenit buni amici si chiar dupa ce clestele a fost pus la loc in cutia lui, cochilia a continuat sa-i capteze vorbele si dialogul lor continua nestingherit.

Si cate nu si-au povestit! Au inceput cu povestile proprii: fiecare vine de undeva si are o istorie pe care arde de nerabdare s-o impartaseasca. Cochilia i-a povestit clestelui despre viata ei in largul marii, despre aruncarea nefericita la mal si durerea insuportabila pe care a simtit-o atunci cand interiorul ei s-a uscat incetul cu incetul, pana cand a ramas doar un gol, pe care vantul il umplea si golea dupa voie cu nisip. I-a povestit de racoarea marii, de jocurile cu pestii, dar si de razele ucigatoare ale soarelui de pe plaja, de copiii care s-au jucat cu ea aruncand-o inapoi in apa, numai ca sa fie adusa la mal iarasi de un val nemilos. I-a povestit si de femeia care a cules-o de pe plaja si-a adus-o sa-si petreaca zilele pe un pervaz de geam, la etajul 7 al unui bloc din Bucuresti.

–          Nu stiu daca mai pot astepta ceva de la viata, a incheiat ea, dar macar e frumos aici si nu ma plictisesc.

Din cutia lui inchisa cu capac transparent, clestele a ascultat povestea cochiliei cu atentie, apoi si-a depanat propria istorie personala, mult mai saraca: fabrica de unelte din Suedia, calatoria cu avionul de marfuri, lunga expunere pe un raft sters zilnic de praf si, in fine, achizitionarea cutiei de catre familia Petrescu.

Doar mai tarziu au iesit la iveala povesti adiacente, ganduri si ambitii, dorinte si chiar cateva sentimente razlete. Erau doua obiecte atat de diferite, si totusi ce bine se simteau impreuna! Cochilia a mers pana acolo incat i-a marturisit clestelui ca, in taina, se visa artista si compunea alambicate piese muzicale cu ecou in lacasul scobit din interiorul ei. Clestele s-a declarat dornic sa asculte aceste bucati nemaiauzite de nimeni si l-au fermecat. Sigur ca talentul cochiliei era neslefuit, dar avea talent. I-a marturisit, la randul lui, noii sale prietene ca dorinta sa cea mai fierbinte era sa fie intrebuintat la constructia unei barci, cu care sa plece apoi pe mare. Visa sa vada Oceanul Pacific, Atlanticul si Capul Bunei Sperante.

–          Cand eram in magazin, in fata mea era un raft cu carti si atlasul era deschis la harta lumii. Am avut timp s-o studiez, te asigur. Mi-ar fi placut sa ma auda cineva cand ceream cat puteam de tare sa intoarca pagina, dar nu mi-a mers.

Atunci cochilia ii povestea iar si iar viata ei subacvatica, ii vorbea despre valuri, pesti, meduze si pasari tipand in inaltul cerului. Ii povesti despre plajele cu nisip fin si alb, despre calutii de mare si despre alge.

Cu timpul, totusi, si-au dat seama ca nu mai au ce sa-si spuna. In vietile lor nu se intampla nimic nou, iar lucrurile vechi se epuizasera. De cate ori iti poti spune povestea vietii, chiar unui interlocutor binevoitor? Si cat sa brodezi pe tema calatoriei pe mare, cand tu abia daca iesi cand si cand dintr-o cutie stivuita frumos in debara?

Cochilia si clestele se plictiseau, dar, fiindca tineau mult unul la celalalt, nu si-au spus-o. Totusi cochilia a inceput sa asculte si alte voci, pe care pana atunci nu le auzise, iar clestele si-a dat seama ca putea comunica cu uneltele din propria cutie, carora niciodata nu le daduse atentie. N-a gasit in ele un partener de dialog atat de empatic cum era cochilia cea alba, dar ciocanul era un tip amuzant si pontos, surubelnita – a descoperit – il admira neconditionat si-si dorea fierbinte sa fie macar putin cleste si ea, in vreme ce dalta era linistita si rezervata.

O vreme cochilia s-a amuzat receptionand alte voci, visand iar si iar la necuprinsul oceanului sau privind pe fereastra. Ii lipsea tovarasia clestelui, desi in ultima vreme devenise cam nepoliticos si-i taia orice dorinta de conversatie cu raspunsurile lui in doi peri. Ii lipsea conexiunea cu o alta minte aflata total pe aceeasi lungime de unda. Ii lipseau povestile clestelui despre raftul vesnic stralucitor, despre calatoria cu avionul, despre fabrica din Suedia – povesti pe care le stia prea bine, dar pe care clestele, ca intr-un caleidoscop, reusea mereu sa le prezinte intr-o alta lumina, cu alte sensuri. Si poate ca, pe masura ce cunosti mai bine un alt obiect, povestile lui ti se reveleaza filtrate prin noua ta perceptie despre el. Cam trista, cochilia simtea pentru prima oara dupa multa vreme cat de goala e pe dinauntru si nu stia cum sa umple acest gol.

In ziua in care familia Petrescu a decis sa se mute de la garsoniera la doua camere a inceput haosul. Cochilia a sfarsit aruncata intr-o cutie de carton, alaturi de carti, caiete, foarfeci si bucati de hartie creponata. Clestele nu-si vedea capul de treaba, deoarece toata mobila trebuia demontata si incarcata in camion. Cutia de carton a plecat prima la noua locuinta, in vreme ce clestele a ramas sa scoata ultimele cuie din pereti si-a fost apoi aruncat la gramada intr-o ladita de plastic, unde nu cunostea pe nimeni. I-ar fi placut sa fie uitat pe undeva si gasit de un marinar care sa-l intrebuinteze la constructia unei barci si, singur in lada de unelte necunoscute unde mirosea a clei si-a terebentina, si-a petrecut lungi ore visand la necuprinsul marii. Imaginea cochiliei ii aparea mereu in fata ochilor; gingasa si atat de sensibila. Daca s-a ciobit la mutare? Daca si-a pierdut puterea de-a auzi voci pe care nu le mai aude nimeni ca ea? Intr-un tarziu, clestele cel lipsit de sentimente a realizat ca-i era dor de cochilie, ca dezvoltase pentru ea un atasament pe care nu-l mai simtise pana atunci, ca – prins de discutiile cu ciocanul pontos si surubelnita indrazneata – gresise s-o trateze cu raceala si indiferenta. Dar stia ca este acolo. Pe aceasta certitudine se intemeiase atitudinea lui superioara si – acum isi dadea seama – complet insensibila. Stia ca e acolo, ca il poate auzi, ca oricand o va chema ii va raspunde, ca ii e prietena neconditionat, fara oprelisti, ca ii inghite cele mai mari magarii pentru ca asa e ea. Ce fina e granita intre empatie, iubire si acceptare neconditionata si abuz! Si ce rare sunt pe lume aceste intalniri providentiale cu cineva (sau ceva) care-ti citeste in suflet si care e in stare sa asculte ore-n sir cu interes un cleste vorbind despre un raft de magazin.

Cand mutarea s-a incheiat si familia Petrescu s-a stabilit in noua locuinta, cochilia a fost stearsa de praf si asezata in vitrina, alaturi de balerina cu rochie albastra si de o piatra care se numea “floare de Sahara”. S-a imprietenit repede cu ele; balerina era foarte talentata si gratioasa, iar floarea avea atatea de povestit despre un misterios tinut al nisipurilor eterne, incat cochilia nu se satura s-o asculte. Intr-un tarziu le-a cantat si ea un cantec de-al ei, despre un bun si drag prieten pe care-l pierduse si-si dorea sa-l regaseasca acolo, pe lungimea lor de unda.

–          Ma auzi? i-a soptit o voce intr-o dimineata si cochilia a tresarit puternic, fiindca era vocea lui.

–          Mi-a fost dor de tine, a spus ea, spre profunda dezaprobare a balerinei in tutu albastru, care era de parere ca e gresit sa fii asa sincer si cu sufletul pe tava cum i se parea ei ca este aceasta cochilie.

–          Asculta-ma, finul de botez al domnului Petrescu se muta in America. Domnul Petrescu ii va darui o trusa de scule pentru noua lui casa: trusa in care ma aflu si eu. Fa cumva ca doamna Petrescu sa-i daruiasca finului ei cochilia din vitrina, a spus iute clestele, apoi a tacut, fiindca sotii Petrescu se apropiau de vitrina.

Nici n-a fost greu.

–          Scoica asta am gasit-o pe plaja in Navodari si ti-o daruiesc, sa-ti poarte noroc. Daca o duci la ureche poti auzi marea.

–          Multumesc, nasa draga.

Cochilia si clestele nu s-au mai despartit niciodata si nu le vine sa creada ca a fost o vreme cand se plictisisera unul de altul. Clestele a ajutat pana acum la strangerea navoadelor noii famili (caci finul sotilor Petrescu, domnul Corabie, este mare pescar) si la construirea a numeroase lucruri in casa, la daramarea unui hambar si la cate si mai cate alte treburi. Cochilia se joaca cu copiii, care o duc la ureche sa auda marea, iar ea le daruieste cele mai frumoase melodii ale ei, incat o indragesc cu totii tare mult.

Conversatia lor continua si acum: clestele asculta cantecele cochiliei si-i da ajutor sa le slefuiasca, iar ea soarbe vorbele clestelui, fiindca mare talent mai are si el la povestit. E o prietenie care s-a intarit in timp, pe masura ce clestele a invatat sa-si desclesteze inima, iar cochilia sa isi foloseasca golul interior pentru a produce muzica, mai degraba decat pentru a stoca –empatic – suferintele altora. Vorbim acum de un cleste a carui bogata viata interioara are loc sa se desfasoare si o cochilie receptiva si prietenoasa, despre care nici acum nu stie cum a reusit din prima clipa sa-l vada, dar care, cu siguranta, i-a facut viata mult mai frumoasa.

E o poveste cu happy end, pentru ca celor doi prieteni le merge bine si vor sa impartaseasca si cititorilor fericirea lor.

E o poveste cu morala, iar morala este ca exista oameni pe a caror frecventa ne acordam de la sine, ca oamenii fac muzica inauntrul lor (si, uneori, reusesc s-o si cante, macar la urechea unui copil care asculta marea) si ca pana si un cleste mut are multe sa ne spuna, daca avem urechi sa-l ascultam.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s