Duminica poetica

In primul an la Bangalore mi-am cumparat o harta a orasului si mi-am atarnat-o in dormitor. De cate ori mergeam undeva, indiferent cu ce prilej, ma intorceam acasa si verificam pe harta unde am fost. La inceput insemnam drumurile cu un marker, dar mai apoi am inceput doar sa le urmaresc cu degetul pe harta. Cand totul devenea complicat, faceam apel la hartile lui Google, unde imaginea se poate micsora si mari dupa plac. Asa am invatat cartierele prin care ajungeam cel mai des: Malleswaram, Whitefield, Shivajinagar, RT Nagar, Frazer Town si Indira Nagar si Cubbon Park. Cu ajutorul Alinei am descoperit Kormangala, diametral opusa (2 ore cu masina) de unde stau eu. Ratacindu-ma am dat peste Rajajinagar, Mathikere si Jalahalli. La piramida am mers pe Tumkur Road, prin Yeswanthpur. De curand am descoperit Jayanagar si Southend Circle. Am aflat ca Old Madras Road, pe care o stiam in Whitefield, incepe de la lacul Ulsoor si are o lungime de 25 de km. Locurile se conecteaza si-n capul meu, fara GPS. Bangalorele (741 km2) se face tot mai mic.

Ieri o colega care ma numeste prietena mi-a cerut sa o duc undeva, oriunde, unde vreau eu, pentru ca eu stiu locurile. Am dus-o cu ricsa pana in centru si de acolo am luat metroul cale de toate cele 5 statii (e o gluma de metrou, desi curat, ultramodern, dar nu te duce mai niciunde). Am coborat la Bayappanahali cu sentimentul ca suntem la capatul lumii.

– Ai mai fost aici? a intrebat ea, cam dezamagita ca nu vedeam in jur decat o lunga sosea prafuita (Old Madras Road pe la km 12), un depou de tren si, in zare, casele specifice zonei, cu acoperis in terasa.

– Niciodata! am raspuns plina de entuziasm, fiindca cel mai mult imi place sa nu stiu si sa aflu.

– E plictisitor, hai sa mergem inapoi.

Dar totusi am iesit in strada si, ca intotdeauna, strada era vie, colorata, zgomotoasa. Un barbat cu parul carliontat profita istet de doua gauri in asfalt ca sa-si infiga un cort, sub care avea sa-si intinda o tejghea si sa vanda cine stie ce. Colega mea a vazut in zare o cupola: ce sa fie?

Am pornit spre cupola. Soarele ardea tare, pentru ca ne indreptam spre vara. De la vara, spre vara. Cum sa nu iubesti clima Bangalorelui?

Cupola s-a dovedit a fi un mall partial paraginit. Colegei nu i-a spus nimic. Mie mi-a spus ca suntem la rascrucea cu Whitefield. Deci Bayappanahali nu e chiar capatul lumii.

Ne-am intors, am luat iar metroul si am explorat inca doua statii. La una am dat peste un targ de nimicuri dragute la preturi ridicol de mici. Femeia care vindea vorbea binisor engleza. Ne-a povestit ca targul functioneaza permanent si s-a deschis acum aproape un an prin mijlocirea unui ONG care vrea sa ajute micii mestesugari. Din pacate, locul nu e frecventat de turisti, iar localnicii nu au niciun interes in produse de artizanat. La cativa metri mai incolo, o vaca bine hranita se odihnea la umbra. Colega mea si cu mine am cumparat o multime de prostioare, spre bucuria femeii.

La urmatoarea statie am gasit un restaurant libanez de care ne-am indragostit iremediabil. Soferul de ricsa, la intoarcere, vorbea engleza. S-a bucurat ca stim unde ne aflam si s-a intrecut sa ne spuna povestile diferitelor locuri. Cand ne-am extaziat in fata unei biserici, ne-a spus ca trebuie sa vedem un templu al lui Shiva: acolo frumusete! Am ajuns acasa vesele si frante. Colega facea planuri pentru urmatoarea iesire, neaparat cu pranz la acelasi libanez. Eu ma simteam ca in primul meu an aici; curioasa si energica, indragostita de soare si de zambetele sincere ale oamenilor; uluita de aspecte ale stilului de viata de aici pe care le consider nepractice sau retrograde; recunoscatoare sa traiesc undeva unde mi-s puse la incercare toleranta si limitele mintii si ale inimii.